Războiul sfârşitului lumii

E doar războiul sfârşitului lumii,

De astăzi, sau chiar de mai din vreme,

Noi nu ne mai iubim,

decât în noduri, gâlme şi cârlige,

Ne scriem povestea în urme de violenţă,

sugrumaţi, şi cu sufletele când închise,

când desfăcute,

– ca să intre toată mizeria vieţilor trecute şi viitoare –

ca nişte ferestre oscilobatante de proastă calitate.

Povestea

ce ne-am plămădit-o neîncetat

Ce ne-a plămădit singură

rozând în carnea noastră

zi

după zi

după zi.

Întinde-ţi aripile,

La drum cu toate velele,

pânzele şi catargele,

Murim,

oricum.

Advertisements

Ignoranţa

“Într-o zi m-am hotărât a înţelege cine aş putea fi şi de ce nu sunt, şi acum mă zbat ca peştele pe uscat, ca-ntr-un loc în care forma şi-a furat fondul iar eu nu mai scriu, nu mai văd şi nu mai expir decât prin durere. Din oase, din podul palmelor, din fundul ochilor, din cutele frunţii, din toracele găurit, uitând, şi străduindu-mă, de la o zi la alta, să nu alunec în uitare, să nu mă prefac în nimicuri. Să vrei să ai şi să nu mai ştii cum să te apropii, să uiţi mimica, complicitatea, mecanica gesturilor pe care o stăpâneai atât de bine la amiază, cu soarele sus pe cer şi dinţii tăi perfecţi în gura ta care nu se crispase niciodată.

Şi citindu-mă înapoi, revizitând paginile, mă încearcă cea mai stupidă neştiinţă: ce am avut, şi ce n-am mai reîntâlnit. Nu am voinţă, doar abandon, trecut pentru imagini şi particule tot mai vagi; există de un milion de ori posibilitatea unei insule, dar nici acolo, nici acolo nu ar putea fi linişte. Te trezeşti, chipul livid, ros de invidie, ros de deznădejde, ros de ultimele dorinţe, ai vrea să simţi şi altceva dar nu mai recunoşti amprentele.”

It’s never a right time

Landmarks on the wrist, the scientist who killed me, this girl who taught you love and mathematics, your best friend’s perfect smile that soon begins to fade, lilies in October and another rainfall.  March, 05, 2007 on screen, this sim card is swollen with life lasting memories and so am I. My past centuries in a telephone, it almost feels like resurrecting Pandora.

Remember when I first cut my hair?

I was barely eighteen and my skin had no trace of any of you.

The hundreds

Aş vrea să fiu voi toţi, să fiu renunţarea, şi moartea, şi întregirea gândului, să trăiesc prin braţele şi prin palmele voastre, să mă joc în părul vostru când îmi trec degetele prin al meu, să vă gâdil vouă retina când îmi dezbrac rochia în oglindirea ferestrei, să vă sărut vouă buzele când îmi desenez conturul lor roşu. Să fiu Christine, Michel, Johnny Panic, deasupra lor toţi, cu fălcile întinse şi rânjind a pagubă, cele 256 de pagini, lumina galbenă de peste oraş. Astăzi toţi, cu ochelari aviator în sepia de la 1947.

Am obosit. În seri ca asta, trecutul ar trebui interzis, mâinile tăiate şi memoria cusută.