“Într-o zi m-am hotărât a înţelege cine aş putea fi şi de ce nu sunt, şi acum mă zbat ca peştele pe uscat, ca-ntr-un loc în care forma şi-a furat fondul iar eu nu mai scriu, nu mai văd şi nu mai expir decât prin durere. Din oase, din podul palmelor, din fundul ochilor, din cutele frunţii, din toracele găurit, uitând, şi străduindu-mă, de la o zi la alta, să nu alunec în uitare, să nu mă prefac în nimicuri. Să vrei să ai şi să nu mai ştii cum să te apropii, să uiţi mimica, complicitatea, mecanica gesturilor pe care o stăpâneai atât de bine la amiază, cu soarele sus pe cer şi dinţii tăi perfecţi în gura ta care nu se crispase niciodată.
Şi citindu-mă înapoi, revizitând paginile, mă încearcă cea mai stupidă neştiinţă: ce am avut, şi ce n-am mai reîntâlnit. Nu am voinţă, doar abandon, trecut pentru imagini şi particule tot mai vagi; există de un milion de ori posibilitatea unei insule, dar nici acolo, nici acolo nu ar putea fi linişte. Te trezeşti, chipul livid, ros de invidie, ros de deznădejde, ros de ultimele dorinţe, ai vrea să simţi şi altceva dar nu mai recunoşti amprentele.”
