Cosmic Audrey

Posts Tagged ‘cannot write therefore i say it out loud’

Stop-lights are swayin’ and the phone lines are down

In Teatrumatisme on April 28, 2010 at 7:29 pm

I wish I was skinny; you’re not there or here; a serious case of memory loss; putting the damage on; the tablecloth is so beautiful stained in your blood; I remember, it was summer, I was out and you were not around, could we please go back to the start; you took your coat off and stood in the rain; where is the love; sincerely mine; will I ever dance naked again under the stars; should you stay or should we have another coffee; my post its are still screaming from a closet; you stole my carrots and left me at the station; I despise you, Inspiration, you so tear me apart these days. I don’t dare to get it over with. Would you buy or would you stare?

Perhaps, Virginia

In deviatii de stereo on January 31, 2010 at 11:30 am

I was fascinated with you when we met. I hated you silently before and then I thought you were the hottest gal. I sat there and looked at you, I was like WOW.

The next day I turned back to hating you. Perfect lips, skinny precious hips, invisible thighs and a mouth to adore oh-so-many. You were incredible and I was struck and paralyzed from overdosing you, your image, your picture of the ashtray girl, sexed up in movement, twirly in speech. Then I just settled for glancing at you once in a while. And it never again felt the same as we never were.

Fleurs du mal jamais cessent de fleurir

In deviatii de stereo on December 17, 2009 at 9:23 pm


Am fost în toate aceste locuri fără să-mi amintesc şi, pentru prima dată, revin la ele insinuant. Apartamentul gol în care, când mă întind pe podea, mă inspăimânt. Apartamentul în care nu mai am voie sa fumez, în care am din nou 19 ani şi tot sfârşitul începutului mi se pare o glumă. Cafeaua, cel mai inutil dintre pretexte, Craig, cel mai cumplit dintre poeţii lumii.

Vremea când trebuiasămăprefac şi vremea când pielea şi degetele vorbeau în şiruri lungi de caractere numai de noi ştiute, fără să mă asculte.

Încrederea înfrântă şi neputinţa de a o recâştiga, în voi, toţi iubiţii mei asasini; toţi cu mâini de zahăr şi degete lucioase de forfecuţă. Mi-aţi sădit florile nebuniei în stomac şi pe cele ale desfrâului între coapse, mi-aţi impregnat amărăciunea sub limbă şi m-aţi lăsat să vă înghit, fără recunoştinţă, persistenţa memoriei, această cea mai năvalnică dintre maladii, cea mai asurzitoare dintre pedepse. În sfârşitul care ne găseşte fără excepţie cruzi, deschişi şi sfâşiaţi, fără amprente, fără putere, sunetul fără amploare, durerea fără credinţă. Carnea grea care vrea tot mai mult să coboare, să se scurgă de pe trup, să părăsească osul şi să se dilate precum smoala pe asfalt, ochii sfredeliţi de pleoape sub care somnul nu voieşte să pătrundă, degetele tremurând ca bătaia maşinilor de scris. Sunt această maşină stricată, mi-am lepădat caroseria, mi-a fost smulsă forţa, mi-a fost împlântat supliciul de a rămâne. Îmi doresc această viaţă fără de memorie, acest pat fără căpătâi şi toate lucrurile mari pe care le-am călcat împreună, în ghemul de ani pe care l-am dezlânat cu douăzeci de mâini, în oraşul de după.

Mă întorc încă spre lume şi cerul încă e tăcut. Încă aş vrea să trăiesc tot restul zilelor într-o ţară friguroasă, ca să îmi lipsească vara, să dospesc pe dig în ger, între fulare şi mănuşi şi ghete moi, iar frigul să îmi alinte genunchii obosiţi şi să îmi netezească ridurile fine. Unde să nu mai existe rochia albastră şi părul meu udat de ploaie, bocancii galbeni, Cişmigiul din noiembrie cu peliculă Polaroid din 1930, asfaltul de pe Calea Victoriei, foamea cu care îmi hrăneam plămânii cu tutun. Cărţile pe care nu mi-aţi făcut nicio însemnare, scrisorile pe care aţi uitat să mi le scrieţi, logodnicele cărora aţi hotărât să le ţeseţi ura împotriva mea. Boris, florile, cafeaua, teatrumatismele de ocazie, despărţirile pe messenger, ochelarii de soare sub care musteau lacrimile, poveştile despre durere şi sfârşitul ei ipotetic peste cinci ani, vă vreau uitate. Să mă ascund fără memorie într-o ţară cu paltoane, trenciuri şi manşoane, cu căciuli şi buze conturate plin cu roşu, căldură vagă şi zăpadă rară, care să-mi albească pielea şi să-mi zboare părul legat sub haină. Acolo nu sunt trenuri ci doar avioane care când se prăbuşesc desfac norii în pături de fum.

I read our lines and know we don’t exist

In deviatii de stereo on November 8, 2009 at 9:34 pm

14655_174131496700_697111700_3354124_8022976_n

 

E corect ca paginile astea să ajungă într-o carte, când din autori nu rămâne nimic? Un drum de cinci ore e arhiplin de vise din cele mai nefireşti, şi, ca şi eroul meu Alexandre, ştiu că în imaginaţie totul rămâne inevitabil posibil. Valurile negre ale rochiei mele pe duşumea (căci trăim într-o aparentă ţară fără umeraşe), degetele mele aprinzându-mi o ţigară şi mâinile tale învelindu-mi spatele gol înainte să dispari afară.

“Culmea e că,

In aberatii de stereo on October 16, 2009 at 10:09 am

tumblr_kq4rryv6GT1qzo2xco1_500

şi 8 ani mai târziu, cred aş putea merge spre el ca Ada către frate-su  şi să se anuleze tot timpul pierdut. Am uitat ce vorbeam, am uitat totul despre cum vorbeam. Ştii, am renunţat de mult la ideea de a-i scrie, doar că uneori, în cele mai imprevizibile momente, it hits me. Detaliile care ne scaldă deodată genunchii într-un fluid moale şi aproape îngheţat sunt cele care ne aduc aminte că timpul trece, şi trece. Sau aş putea să mai aştept până la anul, dar, Doamne, trece viaţa pe lângă noi aşa, atâtea orgolii, m-am săturat! Şi aş face orice dacă aş şti că ajută cumva, dar nu ajută. Nu am cum să schimb lucrurile, niciun centimetru.”