Cosmic Audrey

Archive for the ‘Teatrumatisme’ Category

Nu stim de ce, nu spune nimeni nimic

In Teatrumatisme on November 1, 2012 at 3:52 pm

Ni se spune
– ca nu avem nevoie decat de noi ca sa fim fericiti
– ca implinirea nu vine dintr-o alta persoana ci din sine
– ca frumusetea vietii e a noastra si nimeni nu ne-o poate lua
– ca nu suntem niciodata singuri atata vreme cat ne avem pe noi

si alte fel de fel de sfaturi care, ei bine, pe langa faptul ca, dupa ce mi-am calcat pe inima si le-am testat cu oaresice circumspectie, mi-au dovedit ca nu sunt scrise decat de suflete nefericite care, ca sa existe, si-au construit un fel de bula de protectie impotriva riscului, aventurii si multiplelor nesanse pe care viata ni le pune in farfurie.

Adevarul e ca
– nu ar trebui sa ne abatem de la crezurile noastre pentru nimic
– singuratatea e tot cel mai trist lucru din lume.

Pentru ca, astfel, viata nu e un loc atat de rau

In Teatrumatisme on September 3, 2012 at 11:00 pm

eu cred ca oamenii pe care i-am iubit nu ne parasesc niciodata

si mai cred si ca atunci

cand oamenii se despart in viata

nu inceteaza sa se iubeasca

doar ca trec asta pe un plan tert sau indepartat

toata lumea spune la despartire “te-am iubit asa mult”

dar eu spun “te iubesc asa mult”

pentru ca nu se termina acolo

mi se pare o tampenie sa vorbesti despre iubire la trecut.

Youth gone by

In Teatrumatisme on October 26, 2010 at 3:19 pm

Ne-am pierdut cel mai frumos timp cerând lucruri mari despre care nu ştim încă nimic. Am plantat resemnare.

Ne-au părăsit dezordinea, dorinţa, dulceaţa. Ne-au înconjurat deziluzia, disperarea, dispreţul.

Înainte eram un oraş. Îmi amintesc mici bucurii. Soare din noiembrii, crenguţe, clătite, linişte într-un tren. Linişte deplină, spartă doar de izbucniri de râs pe o pătură. N-ai fost niciodată cu mine acasă, dar poate, poate, apeşi, ca din senin, pe clanţa locului ăla, unde fata cu şosete de mătase râde cristalin în mulţime.

I’m getting late, I’m getting worried

In Teatrumatisme on October 25, 2010 at 9:37 pm

Despre plante, am citit demult ca, atunci cand le smulgi, trupul lor imbibat de seve scoate tipete sfasietoare, ce nu pot fi citite decat cartografic.

Despre oameni, am citit de curand ca, atunci cand se despart, durerea este atat de insuportabila pentru ca sinapsele formate pe de-a intregul indragostirii, trairii si descompunerii relatiei se rup.

Spre deosebire de plante, oamenii nu si-au invins primitivismul de a tipa, a rage, a se tavali pe podele si a-si sugruma consortii. Ei zbiara din toti rarunchii, plang cu inflacarare si jelesc fiecare clipa a actului incheiat. Cand reusesc sa duca supliciul si sa-l inchida adanc in sine, purtandu-l cu discretie, incep sa-si simta inima, pompand ca o valva uriasa, durerea prin toate arterele, paralizand umeri, degete si maxilare. Trupul imbibat astfel de agonii emite tipete sfasietoare, ce pot fi citite cardiografic, sub forma atacurilor de cord.

The H in hopeless

In aberatii de stereo, deviatii de stereo, Teatrumatisme on July 20, 2010 at 11:27 am

Ce bine-mi pare c-am visat Că am pus punct şi m-am montat Să scriu de mână şi maşină Scrisori de crezuri şi de vină, Şi se făcea că pe l-amiază, m-am pus pe scris, aşa, vitează, cum nu mă ştii c-am fost vreodată, eram la masă, ca sedată, cu Pomul de iarnă alături, cu scrumiera plină de dopuri, chibrite şi capace, Le-am desfăcut pe toate  dibace În seara din care nu-mi mai amintesc nimic, decât că te-ai culcat lihnit şi am plâns ca o proastă; A doua zi lăsasei printre post-it-uri, pe fereastră, două pagini mâzgălite, scrie Am plecat la mama, tu nu eşti de meserie;

Şi scriu lângă scrumiera cu capace, chibrite şi dopuri, Mai sughit din timp în timp şi pe alocuri, Îmi pare rău că te-am minţit, Te-am înşelat şi te-am gonit, Îmi pare rău că te-am stricat, că ţi-am sucit arcul la nesfârşit, până aproape te-am împietrit, jucărie bună de totul şi nimic; Că te-am făcut prost, ratat şi descreierat, că ţi-am strigat Să ieşi afară şi fost-ai plecat;

Draga mea, că ţi-am sărutat iubitul, că ţi-am citit poşta, că până la voi nu m-a atras cititul. Iar ţie, că am umplut amieze lungi şi line doar cu poveşti bolovănoase despre Mine.

Că te-am gonit afară-n ploaie Şi nu mi-a mai păsat de pneumonia ce puteai s-o faci culcat în bălţi, plin de şiroaie.

Că te-am plesnit peste faţă şi m-ai plesnit şi Dumnezeule ce de sânge mi-a curs din colţul gurii cel muşcat

Regret şi acum că m-am plictisit, că n-am avut coloană vertebrală când ne-am despărţit.

Mă-ntrebi acum, eşti bine, că nu te-am mai văzut de mult; am crezut că eşti supărată de ceva; A, nu, forţez un zâmbet, sunt bine; dar, mai bine, nu, iată, nu ştiu ce am, zău, toate merg aproape rău, aproape bine, dar atunci genunchii de ce mi se clatină şi aşa o poftă de vorbit – de cum vorbeam pe vremuri – îmi vine?