Cosmic Audrey

Fleurs du mal jamais cessent de fleurir

In deviatii de stereo on December 17, 2009 at 9:23 pm


Am fost în toate aceste locuri fără să-mi amintesc şi, pentru prima dată, revin la ele insinuant. Apartamentul gol în care, când mă întind pe podea, mă inspăimânt. Apartamentul în care nu mai am voie sa fumez, în care am din nou 19 ani şi tot sfârşitul începutului mi se pare o glumă. Cafeaua, cel mai inutil dintre pretexte, Craig, cel mai cumplit dintre poeţii lumii.

Vremea când trebuiasămăprefac şi vremea când pielea şi degetele vorbeau în şiruri lungi de caractere numai de noi ştiute, fără să mă asculte.

Încrederea înfrântă şi neputinţa de a o recâştiga, în voi, toţi iubiţii mei asasini; toţi cu mâini de zahăr şi degete lucioase de forfecuţă. Mi-aţi sădit florile nebuniei în stomac şi pe cele ale desfrâului între coapse, mi-aţi impregnat amărăciunea sub limbă şi m-aţi lăsat să vă înghit, fără recunoştinţă, persistenţa memoriei, această cea mai năvalnică dintre maladii, cea mai asurzitoare dintre pedepse. În sfârşitul care ne găseşte fără excepţie cruzi, deschişi şi sfâşiaţi, fără amprente, fără putere, sunetul fără amploare, durerea fără credinţă. Carnea grea care vrea tot mai mult să coboare, să se scurgă de pe trup, să părăsească osul şi să se dilate precum smoala pe asfalt, ochii sfredeliţi de pleoape sub care somnul nu voieşte să pătrundă, degetele tremurând ca bătaia maşinilor de scris. Sunt această maşină stricată, mi-am lepădat caroseria, mi-a fost smulsă forţa, mi-a fost împlântat supliciul de a rămâne. Îmi doresc această viaţă fără de memorie, acest pat fără căpătâi şi toate lucrurile mari pe care le-am călcat împreună, în ghemul de ani pe care l-am dezlânat cu douăzeci de mâini, în oraşul de după.

Mă întorc încă spre lume şi cerul încă e tăcut. Încă aş vrea să trăiesc tot restul zilelor într-o ţară friguroasă, ca să îmi lipsească vara, să dospesc pe dig în ger, între fulare şi mănuşi şi ghete moi, iar frigul să îmi alinte genunchii obosiţi şi să îmi netezească ridurile fine. Unde să nu mai existe rochia albastră şi părul meu udat de ploaie, bocancii galbeni, Cişmigiul din noiembrie cu peliculă Polaroid din 1930, asfaltul de pe Calea Victoriei, foamea cu care îmi hrăneam plămânii cu tutun. Cărţile pe care nu mi-aţi făcut nicio însemnare, scrisorile pe care aţi uitat să mi le scrieţi, logodnicele cărora aţi hotărât să le ţeseţi ura împotriva mea. Boris, florile, cafeaua, teatrumatismele de ocazie, despărţirile pe messenger, ochelarii de soare sub care musteau lacrimile, poveştile despre durere şi sfârşitul ei ipotetic peste cinci ani, vă vreau uitate. Să mă ascund fără memorie într-o ţară cu paltoane, trenciuri şi manşoane, cu căciuli şi buze conturate plin cu roşu, căldură vagă şi zăpadă rară, care să-mi albească pielea şi să-mi zboare părul legat sub haină. Acolo nu sunt trenuri ci doar avioane care când se prăbuşesc desfac norii în pături de fum.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: