Cosmic Audrey

Decalogul Cizmelor

In deviatii de stereo on September 18, 2007 at 12:53 pm

a012.jpg

De cand dormeau sub chiuveta, parca serile si diminetile devenisera un chin. Picaturile izbeau traumatic in pielea lor cu infernala rezonanta chinezeasca.  Se vedeau ca niste antichitaturi plafonate, renegate de restul clasei, care isi petrecea noptile pe covorul de la intrare..si cate amintiri le legasera de preshul ingust pe care acum isi odihneau talpile descendentii. S-au hotarat apoi sa moara. Incepusera sa inghita sistematic toate picaturile care transhau aerul la consecutive minute. Poate asa s-ar fi inecat, apa ar fi navalit printre sireturi, si astfel niste maini binevoitoare s-ar fi plecat sa le ridice, sa le scuture, sa le priveasca dulce prismatic si sa le arunce. Asta nu era in plan, insa nici cizmulitele nu aveau patima deductiei.

Pe astea si le cumparase prin septembrie. Erau fuzzy si calduroase. Le purta si la frig, si la cald, si la inghet, si la soare..ce mai..era o neconditionata si exhaustiva iubire. Piciorul le iubea. Chiar si ochiul le iubea, dar mai ales ochii straini, demolati de atata copilaresc entuziasm intr-o pereche de cizme. El le zicea botoshei. I-au placut si lui din prima. Era scris sa fie asa. Aceleasi cizme, acelasi fular, legatura indestructibila: Ea, el si cizmele ei. Se duceau peste tot impreuna. Intr-o zi s-au desfiintat insa. Si o vedeam doar pe Ea pe podul Izvor, cu botoshii intrati la apa de atata ploaie pe care au calcat-o. Pana cand s-a desfiintat si ea, cu anotimpul si zapada aferente. Cizmele le-am gasit recent in debara. Erau roase de suparare. Cizme emo?

Ghetele rosii de lac isi sfidau vecinele intunecate cu agerimea varstei. Le-a napadit amortizarea in primavara cand piciorul ostenit le-a inlocuit cu vechiturile. Se foiau cu nerabdare sa vada lumina zilei si sa sarute pentru a doua oara asfaltul. El era totusi mai nerabdator sa o lepede de exhibitia vegherii trotuarelor. Asa ca le-a taiat si lor entuziasmul. Cu o foarfeca.

“Si eu am iubit o superba sanda crem”, se amagea bocancul cu hipopotamic suave sfornaituri in fiecare seara umbrelei de alaturi. “O priveam in fiecare dimineata peste drum, uneori nici nu indrazneam sa arunc ochiul pana in bataia ei; era sofisticat de sclifosita si subtire; intrezaream ca nimeni n-o va dispretui vreodata..caci eu o vedeam nepretuita”. Pentru existenta-i reflectorizanta, sandaua Ghivenchy s-a ales doar mutilata. De toc. Proprietara se initia. Orice extravaganta pe talpa ei piere.

Cizmele erau negre. Si restul nu mai conta, pentru ca ii transfigurau statura si aparenta in perfectiune subinteleasa. Genialitatea infatisata i-a retezat-o din plin paharul si supradoza lui de ignoranta. Au ramas desfigurate insa. Si dupa ore bune petrecute pe o neprimitoare straina congelata pardoseala au taifasuit sa-si declare memoriile. “Cat patimim noi, cizmele, sa tinem pe picioare betivele de prima clasa?”

Astea doua erau mereu nefericite in dragoste. Bateau alei de Cisimigiu, poduri si trotuare zi de noapte pana dimineata. Uneori se mai opreau sa ofere piciorului vlaguit un respiro. Le stia tot orasul. Cizme albe purtand-o pe ea, comatoasa si mai alba decat pielea lor. Dadea tarcoale ferestrelor si ungherelor cu seninatatea nebunului care si-a inteles vag conditia. In ceea ce le priveste, cizmele melodramatice au recurs la suicid, incapabile sa metina verticalitatea stapanei.

Un toc s-a rupt, celalalt troneaza magulitor deasupra. Acum ca nu mai erau la idem inaltime, se gandi cel de sus sa se franga la randu-i, doar doar o pleca pe lumea cea albastra cu frate cu tot. Zis si facut. Numai ca, in incovoierea-i letala sub calcai, n-a izbutit sa franga decat o glezna. Si vorbim de fragilitate descompusa. Amin.

Incepeau sa se asemene. El, Ea si perechea de cizme. Intr-o zi incercasera chiar sa se caute, sa se regaseasca pe scari la teatru, dar ce folos, cand din fatalismul unui an au crescut crengi? Ale lui, ale ei, trunchiate de cinci paradigme veninoase, ale cizmelor, uitate in coltul din dreapta jos.

Dimineata se ascundeau. Pe dupa colturi, pe dupa pereti si umbre, doar-doar nu vor trebui sa-si destepte somnul imbracat de fantasme cu sireturi si papuci verzi de piele intoarsa. Se ascundeau cu dibacie de mainile ei, asa incat mai intai ii trebuia o jumatate de ceas sa le caute, apoi inca pe atat sa le incalte, caci, viclene, isi stramtorau calapodul peste noapte, si inca jumatate sa realizeze cu stupoare ca erau ale maica-sii.

“Esti ca o cizma! Nu te uiti cum arati? Na!” o mai izbi inca o data cu fruntea de oglinda. De data asta se saturasera amandoi. Asa ca se incalta si iesi, sa bata cu tropotul ghetelor rosii alte pavaje si bulevarde si alte minti, oglinzi si suflete.

Tags: teatrumatisme | Edit Tags

Thursday October 26, 2006 – 04:21am (PDT) Edit | Delete | Permanent Link | 8 Comments

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: