Look.. I don’t do facebook conversation, I don’t do YM, I don’t blog. I hate bathing in comments from people I never met and I honestly don’t give shit if they appreciate my writing or not. This is basically why I deleted my HI5. I really dislike showing my face in my avatar. I don’t think it’s ever relevant for my mood. And it’s really so non important, it’s not my face I want people to notice. My last connections to this world are only necessary for to my work. And, even so, I actually think they could translate back offline. With phones, like ordinary phones and not cell phones, with typweritwers, handwritten letters – which, btw, you don’t need to send but give – and dates. I do dates, I used to do late phonecalls and write pages, but that was like hundreds of ages ago. Actually, I haven’t written a single page in two years I think which pretty much sucks, cause now not only I can’t give coherence to phrases anywhere else but here but I can’t write anymore. On paper, with pen. Literally. So before I eventually shut down all these, I will try and exercise again writing with my own hands, answering my phone (the one from my home, actually) and going out everywhere else I haven’t been. Same as I can live so well without television I’ll do just fine without the Internet. And not to mention radios, ancient ones, with ancient French music. Ta-dah. You do know where to find me.

*I had to write this in English since I havent practised that in years as well. Crappy Romanian language.

Şi când deschid ochii, şi când aprind lumina înapoi spre lume, te văd; încă te odihneşti adânc în amintirile mele, iar acolo zâmbetul perfid nu i-a luat încă locul celui pe care îl revăd, neatins de oameni, neîntins, neparalizat în înverşunare. În acest ultimul an trecut, următorul cel mai intens – şi nu mă îndoiesc că se vor opri să vină. Persistenţa, persistenţa, nu mă părăseşte niciodată. Nu înţeleg exact nici cum această străină care s-a cernit şi nu s-a mai întrebat dacă îţi poţi duce inima la reciclat s-a instalat în scaunul meu, în hainele mele, în gândurile şi sub pielea mea. Nu înţeleg exact nici această credinţă a ei care se încăpăţânează, totuşi, să pâlpâie. Dar mă gândesc, din clipa asta, cum îţi duci inima la reciclat?

Alice with a million lifetimes, hearts orchard with no hearts to pick, little legs so heavy, fingers counting days to pass. Lumina zilei. This year’s love had better (b)last. Alb arzător şi neted, în faţă, şi cât cuprinde de-acum înainte.  Rămas-bun

This looks so amazing I hope I won’t change my mind in the next five or seven years. What, did you think I’m senseless?

E corect ca paginile astea să ajungă într-o carte, când din autori nu rămâne nimic? Un drum de cinci ore e arhiplin de vise din cele mai nefireşti, şi, ca şi eroul meu Alexandre, ştiu că în imaginaţie totul rămâne inevitabil posibil. Valurile negre ale rochiei mele pe duşumea (căci trăim într-o aparentă ţară fără umeraşe), degetele mele aprinzându-mi o ţigară şi mâinile tale învelindu-mi spatele gol înainte să dispari afară.

Petele noastre de pe memorie sunt ceva fulgerător şi îngrozitor. Ne revedem numai în lumina fadă de dimineaţă, când oglinda din baie nu vrea sa mintă iar braţele noastre nu se pot preface. Strada Ion Mincu cu frunze roşii din Octombrie. Ţi-am spus, eu acolo vreau să locuiesc. Să îmi îmbrac rochiile negre în fiecare zi pentru că îţi plac atât de mult şi să îmi închipui că pot, că vreau, totuşi, să te vreau. Să port două inele mari şi grele pe mâna asta sfrijită, şi atât.

Damian la Mnac

Sunt in fiecare zi in acelasi loc. Nu eu l-am ales, dar cred ca imi convine de minune. Imaginea mi-a parvenit inainte sa deschid ochii la penumbra din camera. Am o haina cu umbra neagra. Literele nu au cum sa taie aerul pana la tine de data asta, dar vino, incep sa vreau tot mai mult sa ma grabesc. Vino, Vino, astept cu rasuflarea taiata.

2 ani

şi 8 ani mai târziu, cred aş putea merge spre el ca Ada către frate-su  şi să se anuleze tot timpul pierdut. Am uitat ce vorbeam, am uitat totul despre cum vorbeam. Ştii, am renunţat de mult la ideea de a-i scrie, doar că uneori, în cele mai imprevizibile momente, it hits me. Detaliile care ne scaldă deodată genunchii într-un fluid moale şi aproape îngheţat sunt cele care ne aduc aminte că timpul trece, şi trece. Sau aş putea să mai aştept până la anul, dar, Doamne, trece viaţa pe lângă noi aşa, atâtea orgolii, m-am săturat! Şi aş face orice dacă aş şti că ajută cumva, dar nu ajută. Nu am cum să schimb lucrurile, niciun centimetru.”

My skin was pale white, my hair smelled like gingerbread.

Lyla.: oare se uita si el la pagina mea cum ma uit eu la a lui?
Bird: eu cred ca da

Untie my arms, undo my scars, unfrighten my memory, unbeat my ego, unshrink my body, unchange myself. You do?