Dor, duduie, dinți de lapte

Rochiile ei aveau flori, păsări, și niște geometrii abstracte pe care le-am mai regăsit doar pe baticele din piețele de provincie și talciocuri. Avea un șifonier dospit de comori, la care îmi căscam ochii de fiecare dată când se deschidea, ca un bal. Când am cunoscut-o, își vopsea părul în cărămiziu moale și purta mărgele. Acum nu mai știu dacă și-l vopsea în amintirea lui sau ca să înșele vârsta. Îngrijea o crăciunică ce nu înflorea niciodată.

Mâinile îi erau întotdeauna reci și aspre. Mirosea a pudră și parfum de budoar franțuzesc. Încercam mereu să mă joc cu inelul ei prea mare, ca un coșuleț aurit. Credeam că-i cel mai cel de pe lume. Și cerceii, cerceii la fel. Mergeam cu autobuzul 102, îmi arăta, a mia oară, serele. Cel mai mult îmi plăceau serele.

Mai târziu, i-am purtat cerceii. Argintul îmi provoca alergii teribile, așa că s-a stabilit să-i iau pe aceia. În curtea școlii, toate fetele au izbucnit în râs – Ce-s cerceii ăștia de babă, făi! Nu le-am spus nimic. Dudui, ar fi zis ea, trecând cu mândrie mai departe. Mă învelea cu pătura roșie, aspră din păr de cămilă și îmi plăcea să cred că-i din puf de lebădă.

Mi-au căzut toți dinții de lapte înainte să împlinesc zece ani. A venit Crăciunul, ea s-a dus înainte de prima ninsoare.  La bunici, doar bunici să le spui, nu mama-mare și tata-mare, mamaie or tataie, îmi spunea acel bătrân, în parc. Mama a dat rochiile la cine a apucat. Au rămas ochelarii, papucii, inelușul și cerceii. Două albume pline ochi de sepia decolorată. Poza de promoție a liceului economic, 1945, Moș Nicolae la Mizil, mama mea copil, surorile, Bunicul.

În seara asta, lipsești cât pentru treisprezece ani.

A venit Moşul

Cu Tom

Beth

şi Amy

Come get lost with me

Mylene Farmer – Point de suture

Vin si biscuiti

Lyla.: scriam chiar acum
Adriana: goody
Lyla.: se cheama
Lyla.: vin si biscuiti
Adriana: mmm
Lyla.: (sau ce am mancat eu aseara)
Lyla.: and it is a sad piece
Adriana: sau saratele si bere

Acasa aveam covor grena ca rujul, jucarii pe patura si ferestre albe. Astazi, nicaieri nu e acasa. Nu la servici, desi e unul din putinele refugii unde extraordinarul sentiment de inutilitate poate fi fentat. Nu e acasa nici in metrou cand imi intalnesc privirea in geamurile negre si in urechi urla Mark Saaresto. Oamenii din metrou sunt posaci sau din categoria celor care te fixeaza cu privirea minute lungi. Inca mai sunt si cei care-si scot celularul si incep sa-l butoneze elevat in preajma ta. Dupa cateva secunde se satura si iti asteapta reactia. probabil ar trebui sa fie una adanca si extatica. They don’t know they killed style. Nu mai e acasa nici in Cismigiu, acolo unde a parut sa fie in ultimii 6 ani. Nu mai e liniste sa o ascut. Telefonul nu mai suna. Acest morman de prieteni vagi ca rufele nespalate, panica si paranoia, otrava de dimineata, zgomotul din urechi. E mereu cineva acolo. E un soi de dizabilitate  si asta, medicamente, anyone?

Aseara am mancat biscuiti si vin pe covorul meu nou, in camera mea noua, la lumina noua si alba de pe biroul meu nou, in casa mea noua care nu mai e acasa.

Cat Power – Top Expert

Moş Crăciun nu împlineşte vise.

Şi cu toate că nu o face oamenii cred în treaba asta, aşa că an de an, îşi fac o listă plină cu vârf de lucruri mărunte, zicem noi, precum mai multă fericire, dragoste, mai mult noroc cu scoala/jobu, mai mult sex, mai mulţi prieteni sau măcar păstrarea celor curenţi, mai mulţi bani, partiuri, mai multe examene luate şi mai multe zile cu fluturi. Mai sunt cei deloc limitaţi care cer împlinirea tuturor viselor, după caz, a tuturor celor anterioare.

Moş Crăciun nu ne aduce decât cadouri. A fost programat să o facă. Sau poate că nu.

Dar probabil că încă mai credem în el. Şi o vom face toată viaţa cu aceeaşi inconştienţă;

Pentru aceste motive şi pentru toate celelalte care ne fac an de an să sperăm că în decembrie ni se vor împlini toate dorinţele.