Youth gone by

Ne-am pierdut cel mai frumos timp cerând lucruri mari despre care nu ştim încă nimic. Am plantat resemnare.

Ne-au părăsit dezordinea, dorinţa, dulceaţa. Ne-au înconjurat deziluzia, disperarea, dispreţul.

Înainte eram un oraş. Îmi amintesc mici bucurii. Soare din noiembrii, crenguţe, clătite, linişte într-un tren. Linişte deplină, spartă doar de izbucniri de râs pe o pătură. N-ai fost niciodată cu mine acasă, dar poate, poate, apeşi, ca din senin, pe clanţa locului ăla, unde fata cu şosete de mătase râde cristalin în mulţime.

I’m getting late, I’m getting worried

Despre plante, am citit demult ca, atunci cand le smulgi, trupul lor imbibat de seve scoate tipete sfasietoare, ce nu pot fi citite decat cartografic.

Despre oameni, am citit de curand ca, atunci cand se despart, durerea este atat de insuportabila pentru ca sinapsele formate pe de-a intregul indragostirii, trairii si descompunerii relatiei se rup.

Spre deosebire de plante, oamenii nu si-au invins primitivismul de a tipa, a rage, a se tavali pe podele si a-si sugruma consortii. Ei zbiara din toti rarunchii, plang cu inflacarare si jelesc fiecare clipa a actului incheiat. Cand reusesc sa duca supliciul si sa-l inchida adanc in sine, purtandu-l cu discretie, incep sa-si simta inima, pompand ca o valva uriasa, durerea prin toate arterele, paralizand umeri, degete si maxilare. Trupul imbibat astfel de agonii emite tipete sfasietoare, ce pot fi citite cardiografic, sub forma atacurilor de cord.

The H in hopeless

Ce bine-mi pare c-am visat Că am pus punct şi m-am montat Să scriu de mână şi maşină Scrisori de crezuri şi de vină, Şi se făcea că pe l-amiază, m-am pus pe scris, aşa, vitează, cum nu mă ştii c-am fost vreodată, eram la masă, ca sedată, cu Pomul de iarnă alături, cu scrumiera plină de dopuri, chibrite şi capace, Le-am desfăcut pe toate  dibace În seara din care nu-mi mai amintesc nimic, decât că te-ai culcat lihnit şi am plâns ca o proastă; A doua zi lăsasei printre post-it-uri, pe fereastră, două pagini mâzgălite, scrie Am plecat la mama, tu nu eşti de meserie;

Şi scriu lângă scrumiera cu capace, chibrite şi dopuri, Mai sughit din timp în timp şi pe alocuri, Îmi pare rău că te-am minţit, Te-am înşelat şi te-am gonit, Îmi pare rău că te-am stricat, că ţi-am sucit arcul la nesfârşit, până aproape te-am împietrit, jucărie bună de totul şi nimic; Că te-am făcut prost, ratat şi descreierat, că ţi-am strigat Să ieşi afară şi fost-ai plecat;

Draga mea, că ţi-am sărutat iubitul, că ţi-am citit poşta, că până la voi nu m-a atras cititul. Iar ţie, că am umplut amieze lungi şi line doar cu poveşti bolovănoase despre Mine.

Că te-am gonit afară-n ploaie Şi nu mi-a mai păsat de pneumonia ce puteai s-o faci culcat în bălţi, plin de şiroaie.

Că te-am plesnit peste faţă şi m-ai plesnit şi Dumnezeule ce de sânge mi-a curs din colţul gurii cel muşcat

Regret şi acum că m-am plictisit, că n-am avut coloană vertebrală când ne-am despărţit.

Mă-ntrebi acum, eşti bine, că nu te-am mai văzut de mult; am crezut că eşti supărată de ceva; A, nu, forţez un zâmbet, sunt bine; dar, mai bine, nu, iată, nu ştiu ce am, zău, toate merg aproape rău, aproape bine, dar atunci genunchii de ce mi se clatină şi aşa o poftă de vorbit – de cum vorbeam pe vremuri – îmi vine?

Ada şi ardoarea

O fată cu obrajii traşi, clătinându-se mecanic odată cu zguduitul tramvaiului, cu un buchet de flori de câmp ce miros urât într-o mână şi cu ochelarii ascunzându-i faţa. Căldură, oboseală, foame şi moarte, le ghiceşti din tâmplele tremurânde. “Vino şi stai jos”. Oftează adânc, se aşează, strânge florile pe genunchi şi îşi înghite lacrimile. Pasagerii se uită şi pleacă mai departe.  “Iar nu ţi-ai dorit ce trebuia”. Pune florile într-un pahar de plastic şi viaţa merge mai departe.

Stop-lights are swayin’ and the phone lines are down

I wish I was skinny; you’re not there or here; a serious case of memory loss; putting the damage on; the tablecloth is so beautiful stained in your blood; I remember, it was summer, I was out and you were not around, could we please go back to the start; you took your coat off and stood in the rain; where is the love; sincerely mine; will I ever dance naked again under the stars; should you stay or should we have another coffee; my post its are still screaming from a closet; you stole my carrots and left me at the station; I despise you, Inspiration, you so tear me apart these days. I don’t dare to get it over with. Would you buy or would you stare?