Îmi deteşti personalitatea, sensibilitatea, lucrurile care îmi fac plăcere, prietenii, părinţii.
Ce poate să îţi placă la mine??
Îmi deteşti personalitatea, sensibilitatea, lucrurile care îmi fac plăcere, prietenii, părinţii.
Ce poate să îţi placă la mine??
Azi trăiesc timpul în doi ani,
Într-un paralelism ciudat
Care îmi sufocă sufletul
În stânga sunt ea
În mijloc eşti tu
În stânga clipesc
Mijind un început de gând
Cresc flori
Lumină
şi părul,
Părul e negru
şi părul e alb,
somnul e plin,
În dimineţi nu cântă nimic,
nu arde nimic
nu-i vifor, nici pridvor
nu-i frig nici cenuşiu
Cu un picior acolo,
şi-o fărâm-aici
Îţi spun, astăzi a fost, nu ieri
I’ve had no elementary or high school group of mates. I lost several friends. I don’t have special aquintances. I don’t hang out.
I’ve only collected glorious and at the same time painful moments. I’m full of people, places, memories, love affairs and long lasting relationships, fails, treasures and fights. My heart is a city. And it cracks like glass under lightning every time I recreate the past.
I miss all the strangers I couldn’t get myself to talk to.
And all the people I let go or let me go and that I’ll never see again except for on Facebook.
I don’t have any consistent friendship. It’s all made of fractals of past lives. I don’t know how to meet people. How to approach them. I’m not an introvert but I’m very shy and insecure. I get hurt easily so I back off before anything gets too messy. Except for romantic relantionships.
Maybe, you know, it’s an unfriendly age. Or maybe I’m a realist indecisive romantic stuck onto every person she ever loved/cared about and unable to move forward for new stories.
Or, MAYBE, there is a possibility. For Christmas, I will write a note to each one I have ever lost, hurt, abandoned, detached from or simply forgot. This is a project for my heart. I love you.
Oamenii n-ar trebui să-şi caute jumătatea, ci întregul. N-ar trebui să îşi zădărnicească căutările cu şablonul pachetului perfect de calităţi, noime şi plăceri, ci să îmbrăţişeze şi să înveţe din diferenţe. Poate aşa, cu un întreg alături, inima n-ar mai fi cuprinsă de electroşocuri de fiecare dată când sinapsele noastre se desprind, şi am rămâne tot întregi, ne-nevoiţi să ne părăsim jumătate din sine în celalalt, şi să trăim mai departe cu povara mistuitoare a sinelui său în noi.
weheartit