Isn’t it funny how we don’t speak the language of love?

Look.. I don’t do facebook conversation, I don’t do YM, I don’t blog. I hate bathing in comments from people I never met and I honestly don’t give shit if they appreciate my writing or not. This is basically why I deleted my HI5. I really dislike showing my face in my avatar. I don’t think it’s ever relevant for my mood. And it’s really so non important, it’s not my face I want people to notice. My last connections to this world are only necessary for to my work. And, even so, I actually think they could translate back offline. With phones, like ordinary phones and not cell phones, with typweritwers, handwritten letters – which, btw, you don’t need to send but give – and dates. I do dates, I used to do late phonecalls and write pages, but that was like hundreds of ages ago. Actually, I haven’t written a single page in two years I think which pretty much sucks, cause now not only I can’t give coherence to phrases anywhere else but here but I can’t write anymore. On paper, with pen. Literally. So before I eventually shut down all these, I will try and exercise again writing with my own hands, answering my phone (the one from my home, actually) and going out everywhere else I haven’t been. Same as I can live so well without television I’ll do just fine without the Internet. And not to mention radios, ancient ones, with ancient French music. Ta-dah. You do know where to find me.

*I had to write this in English since I havent practised that in years as well. Crappy Romanian language.

I don’t understand these chemical reactions feeling like explosions in my left side of the brain

Şi când deschid ochii, şi când aprind lumina înapoi spre lume, te văd; încă te odihneşti adânc în amintirile mele, iar acolo zâmbetul perfid nu i-a luat încă locul celui pe care îl revăd, neatins de oameni, neîntins, neparalizat în înverşunare. În acest ultimul an trecut, următorul cel mai intens – şi nu mă îndoiesc că se vor opri să vină. Persistenţa, persistenţa, nu mă părăseşte niciodată. Nu înţeleg exact nici cum această străină care s-a cernit şi nu s-a mai întrebat dacă îţi poţi duce inima la reciclat s-a instalat în scaunul meu, în hainele mele, în gândurile şi sub pielea mea. Nu înţeleg exact nici această credinţă a ei care se încăpăţânează, totuşi, să pâlpâie. Dar mă gândesc, din clipa asta, cum îţi duci inima la reciclat?

And time started walking against her

Alice with a million lifetimes, hearts orchard with no hearts to pick, little legs so heavy, fingers counting days to pass. Lumina zilei. This year’s love had better (b)last. Alb arzător şi neted, în faţă, şi cât cuprinde de-acum înainte.  Rămas-bun

I think I found it

This looks so amazing I hope I won’t change my mind in the next five or seven years. What, did you think I’m senseless?

I read our lines and know we don’t exist

 

E corect ca paginile astea să ajungă într-o carte, când din autori nu rămâne nimic? Un drum de cinci ore e arhiplin de vise din cele mai nefireşti, şi, ca şi eroul meu Alexandre, ştiu că în imaginaţie totul rămâne inevitabil posibil. Valurile negre ale rochiei mele pe duşumea (căci trăim într-o aparentă ţară fără umeraşe), degetele mele aprinzându-mi o ţigară şi mâinile tale învelindu-mi spatele gol înainte să dispari afară.

And we’re still making love, in my secret life

Petele noastre de pe memorie sunt ceva fulgerător şi îngrozitor. Ne revedem numai în lumina fadă de dimineaţă, când oglinda din baie nu vrea sa mintă iar braţele noastre nu se pot preface. Strada Ion Mincu cu frunze roşii din Octombrie. Ţi-am spus, eu acolo vreau să locuiesc. Să îmi îmbrac rochiile negre în fiecare zi pentru că îţi plac atât de mult şi să îmi închipui că pot, că vreau, totuşi, să te vreau. Să port două inele mari şi grele pe mâna asta sfrijită, şi atât.

 

These flowers will never die

Damian la Mnac

On the street, Roma

Or just as long as I stay

Sunt in fiecare zi in acelasi loc. Nu eu l-am ales, dar cred ca imi convine de minune. Imaginea mi-a parvenit inainte sa deschid ochii la penumbra din camera. Am o haina cu umbra neagra. Literele nu au cum sa taie aerul pana la tine de data asta, dar vino, incep sa vreau tot mai mult sa ma grabesc. Vino, Vino, astept cu rasuflarea taiata.

 

Time to settle, time to hide

2 ani

“Culmea e că,

şi 8 ani mai târziu, cred aş putea merge spre el ca Ada către frate-su  şi să se anuleze tot timpul pierdut. Am uitat ce vorbeam, am uitat totul despre cum vorbeam. Ştii, am renunţat de mult la ideea de a-i scrie, doar că uneori, în cele mai imprevizibile momente, it hits me. Detaliile care ne scaldă deodată genunchii într-un fluid moale şi aproape îngheţat sunt cele care ne aduc aminte că timpul trece, şi trece. Sau aş putea să mai aştept până la anul, dar, Doamne, trece viaţa pe lângă noi aşa, atâtea orgolii, m-am săturat! Şi aş face orice dacă aş şti că ajută cumva, dar nu ajută. Nu am cum să schimb lucrurile, niciun centimetru.”

That night

My skin was pale white, my hair smelled like gingerbread.

I like you, I like you, Oh fuck damn I do

Lyla.: oare se uita si el la pagina mea cum ma uit eu la a lui?
Bird: eu cred ca da

I want pinned down, I want unsettled

Untie my arms, undo my scars, unfrighten my memory, unbeat my ego, unshrink my body, unchange myself. You do?

Morning in my skinny jeans, sipping coffee bare feet

The light in our pre war apartament looked so different post war

În toate filmele bune nimic nu se întâmplă cu un motiv. Dar sunt aşa de bune că vrei să le iei de-a gata şi să crezi că tu ai putea fi acel personaj. În toate filmele proaste, în schimb, totul se întâmplă. Chiar nu cred ca există acel ca la carte, dar cu asta ne alimentăm, una după alta, vagile proiecţii. Da. În filmele proaste, totul se întâmplă. Aşa că, mă crezi pe cuvânt când spun că mi-aş dori să trăiesc într-unul?

pentru ca

să pot să port ciorapi cu panglici pe stradă în miezul zilei în timp ce mă duc calmă spre şcoală
stârnind toţi băieţii să îşi întoarcă capetele după mine
ca să îmi pot exersa atât de overrated-ul talent de heartsnatcher,

iar ei să dospească câteva zile (care trec oricum ca fulgerul pe peliculă) sub plapuma lor, îmbibaţi în whiskey, ca să snap out of it for a season
să port în fiecare zi un alt pulover încântător cu dungi, numele meu să fie Zooey şi să am o coafură specifică anilor 60
să dansez şi să cânt şi să mă îmbăt fără ca nimeni, realmente, nimeni, să se supere pentru o nimica toată ca asta
să îmi petrec 500 de zile scoţându-i rudele bogate şi familia din minţi şi, teoretic, din pepeni

şi un psihiatru cu început de calviţie să mă închidă un an de zile într-un sanatoriu de lux de unde să ies with my mind all cleared up şi cu câteva sinapse lipsă.

But since we’re still not in this enchanted crap movie, trying to be normal down on Earth  is as hard as it gets. It’s actually so much harder than trying to show off when you’re completely dull. And you can tell everyone who does that by their faces. I can. Specialfuckintalent

Vintage cinema always works the Film

Watching Bande a parte in a gloomy Sunday stays the best cure for heartwars and unfriendly states of consciousness. At least in my Film, at least for now.

Audrey versus the Kitchen part three: Cupcake invasion

75 cupcakes with chocolate almond cream

start droolling

How come you taste so good

My Heart Has a Wish That You Would Not Go

I think I’m gonna move the world

simply paul: how are things?
Audrey.: shitty. im attending this wedding tomorrow
Audrey.: i must give away money
simply paul: hey, that’s cool
simply paul: te distrezi pe bani
Audrey.: no, IT’S NOT
Audrey.: pe banii mei, da
Audrey.: ca nu scap fara sa-i dau
simply paul: actually
simply paul: daca ai sange’n coae ..
Audrey.: te duci fara
simply paul: sari si la bataie
Audrey.: cred ca sar ei cand vad plicul gol
simply paul: aahahahahha
simply paul: wtf
simply paul: vii la 8
simply paul: pleci la 2
simply paul: cand se pun plicurile
simply paul: esti long gone
simply paul: numa ca tre sa stai low profile
simply paul: asta-i riscu
simply paul: nu te poti da in spectacol cu mega rochia
simply paul: sau dance moves
Audrey.: eeee nu, sa vezi ce mega rochie o sa am
Audrey.: dance moves nu cred ca i don’t do lautareasca
simply paul: moooa
simply paul: u’re so old fashion
simply paul: acum se baga si nirvana la nunti
Audrey.: la nunta asta nu se baga , crede-ma
simply paul: ca nu pot lautarii sa cant o noapte intreaga
Audrey.: e nu
Audrey.: o sa faca si dansu pinguinului
Audrey.: noi oricum, am zis
Audrey.: ca la 1
simply paul: care-i ala?
Audrey.: JAP
Audrey.: valea
Audrey.: o prostie
simply paul: nu te cred
Audrey.: am vazut si eu la televizor
simply paul: n-o sa pleci
Audrey.: ooh ba da
simply paul: ai sa vezi
Audrey.: o sa alerg
simply paul: facem pariu?
simply paul: pai atunci ce te agiti asa
simply paul: ca oricum zbori in club
simply paul: deci nu’i chiar rau
simply paul: e doar 1
simply paul: ai timp
Audrey.: aici nu se face nuntile ca la timisoara
Audrey.: aici lumea e tarani
simply paul: te muti la timisoara?
Audrey.: sa ma mut la timisoara?
Audrey.: imi dati casa? masina ? si gradina?
Audrey.: voi , timisorenii?
Audrey.: supusii mei?
simply paul: si sot
Audrey.: sot nu vreau
Audrey.: prefer un harem
simply paul: sot e paravan
simply paul: nimic nu stii
Audrey.: neeaaaah nu-s old fashioned
Audrey.: i’ll stick to as many as i can get.

I wish my smile was your favorite kind of smile; I wish the way that I dressed was your favourite kind of style

I would stop breathing if I stopped drinking any of You

Fără alcool am fi aceste figuri triste incapabile să rostească adevărul. Dar noi cântăm în maşină Anouk şi Amy cu geamurile larg deschise, ne sărutăm şi zic, atunci: Pentru binele nostru, ne suntem de ajuns, aşa că, să nu ne mai vedem niciodată.

Michel et paroles d’amour et de desastre

Se aşează şi îi spune:

Am terminat cartea. E aşa breathtaking că mă duce cu gândul la Michel H. Trebuie să încetez să mai citesc literatură din asta. Cel puţin ştiu acum că nu trebuie să merg niciodată să văd Dragostea durează 3 ani. Dar cum o să rezist? 21 de grame atârnă atât de greu.

Shades fade into dark

If you saw my name on a library shelf

would you buy or would you stare?

Cause I bet you would buy only to stare.

Chestionabil

Azi am avut de trei ori imboldul să cobor, dar nu ştiu ce m-a ţintuit pe scaun, şi nu era centura.
Pe urmă am zis că o fac mâine, în rochia cu roşu, negru şi alb, şi mănuşile de ploaie.  Aş putea s-o fac fie şi doar pentru simpla reacţie. M-am uitat la Lost in Translation pentru că astăzi dormim în dormitoare separate şi pentru că începe deja o primă noapte albă. Te uiţi la televizor în camera ta şi aştept dimineaţa în patul meu.

aş bea un pahar de vin. Unde e telefonul ăla la care puteam să te sun la orice oră şi râsul isteric de la patru dimineaţa? P-a-t-r-u d-i-m-i-n-e-a-ţ-a, nu mi-e frică decât în răstimpuri, dar cel mai adesea mi-e greu să-mi imaginez că ne vom atinge în treacăt tot timpul ce ne-a mai rămas de trăit.

My arms tied down, my ribbons undone

Don’t you know that when you sleep with someone your body makes a promise whether you do or not?

Niciodată o să fie iarăşi bine

Între noi şi ei se cască hăul şi rămânem acest mic punct desenat cu funingine pe o hartă a neputinţei. 23 e târziu, 26 va fi târziu, 29 va fi dincolo de puterile noastre. Înca doi ani, doi ani şi vom fi ca şi moarte. Puterea de a spune nu e deja mutilată, ne lipsesc jumătăţile mai rele şi nu ni le mai amintim pe cele mai bune, prăpăstios, ne omorâm timpul rămas distilând cu afectare începutul. La capăt va fi mai uşor, să punem punct parodiei noastre despre efemeritate şi să ne ducem existenţa sprijinite de marginile moi ale unui autism salvator. Dincolo, nu rămân decât senzaţiile vagi, retuşurile luminoase ale unui bine teoretic. Calea Victoriei e goală, nu se aud pantofi călcând asfaltul, va fi toamnă.

Rendez-vous ratat

O prietenă îmi spunea: trece pe lângă şansa vieţii lui, n-o să mai întâlnească niciodată pe cineva ca tine, în afară de teatru n-o să se întâmple nimic pasionant în viaţa lui. I-am răspuns: poate, nu ştiu, dar eu ce-o să fac, nici eu n-o să mai întâlnesc pe cineva ca el şi nici mie n-o să mi  se mai întâmple nimic interesant, sau crezi că da? Ea zice: nu, poate că nu, aşa e, nu mai există fiinţe ca tine, tu vii cam din secolul XVIII. – Ce vrei să spui? De ce spui asta? Cum adică din secolul XVIII? – Spun asta pentru că tu transformi sentimentele în acte. – În sensul ăsta?…a, da. Aşa e. Dar ce-o să fac, crezi că o să găsesc , oricum, ceea ce caut? – Nu, cred că eşti prea stendhaliană pentru lumea asta. -Dar atunci ce-o să fac, cum o să trăiesc, n-o să reuşesc. – Ba da, o să vezi, te obişnuieşti până la urmă cu viaţa asta în bemol.

Now go find yourself a story

Trebuie să încetez să-mi mai izolez viaţa în spatele fiecărei cărţi, să încetez să reprim nopţile nedormite în fiecare dimineaţă care nu-mi aminteşte decât de începutul de toamnă. Poveştile nu cresc precum portocalele în copaci, dar paginile se sădesc una după alta când suficiente înţelesuri s-au adunat la mijloc. Cine suntem noi să ne judecăm pe sine?

They say you can never be too rich or too thin

I guess they were wrong about the last part.

Nu cred în norocul chior, dar..

Eu şi Laurette am găsit aseară o brăţară cu steluţe pierdută de un picior grăbit pe Calea Victoriei. Adică eu am ochit-o şi ea a cules-o. Norocul care apare în astfel de situaţii, a conchis ea, să se împartă porporţional: 70% merge la Audrey că a descoperit-o şi restul la Vanny care a desprins-o asfaltului. Necredinţa mea în asemenea baliverne a fost adânc lovită după ce good things started to happen all of a weird sudden: proaspăt deşteptată din patul meu portocaliu am descoperit, pe dulapul pe care ai mei l-au mutat ca să zugrăvească, ineluşul cu pietre verzi pe care l-am dat dispărut în toamna lui 2007. M-am simţit ca şi Carrie când a dat peste colierul pierdut în captuşeala genţii în noaptea de la muzeu (ultimul episod, sezonul 6). Bucurie stupidă, mi-am zis că it must be working wonders. L-am curăţat cu pastă de dinţi şi acum şi-a reluat locul de onoare pe inelar.

Episodul doi s-a produs ceva mai târziu, când Laurette a dat peste cea-mai-fantastică-fustă-de-piele-cu-bretele on a thrift blog şi acum aşteptăm să ne parvină la domiciliu. Ruptă din Rai, aşa. Sau din filmele porno mai degrabă ((:

This much loved miss came down to more decent feelings de asemenea. Să o punem tot pe seama şnurului ăla de argint?

Now my only concern is:

NU PUTEA SĂ APARĂ MAI DEVREME CA SĂ-MI GĂSESC ŞI EU CONVERŞI? ARGH!

Are they bleeding all your colours into one?

Mi-am lăsat jumătatea mai lucidă acasă să doarmă şi acum hălăduiesc semi adormită pe la muncă. Mă încearcă o stare stranie de început de septembrie. Primele frunze cad la sfârşitul lui iulie. Nu mai curge nicio urmă prin mine, iar persistenţa acestui gust nedefinit care îmi inundă gura şi mi se prelinge pe buze, prin ochi, pe sub unghii, nu o am de nicăieri. Temeri vagi într-un sac de pânză şi alte nebunii. Suntem mai buni aşa, ai nimănui vreodată?

Foto

I’ll be old ugly and wrinkled but they’ll remember my face like Chanel’s

Mă uimesc încă de efectul filmelor asupra mea. Mă deprim după fiecare poveste făcută să deprime, înghit în sec la final de drame şi schimb canalul la happy enduri. Oi fi consumatorul perfect? Pe jumătate, pe jumătate numai. Like every other half inside me.

Later edit: Coco Avant Chanel e un filmuleţ OK, dacă vrei să vezi un film fără pretenţii. If you’re asking me, ceva tot i-a lipsit – Audrey Tautou nu scapă de complexul Amelie şi joacă aproximativ acelaşi rol de fată nesăbuită (povestea o cere, dar, nah, repetiţia devine greu de inghiţit la un punct ) iar acţiunea în sine are un lapsus de consistenţă. Mă tot gândesc la  La Mome de când am părăsit sala de cinema (phobia killed, half only), şi la ce rol pertinent a făcut Marion Cotillard acolo. Ah, ce, credeaţi că se compară? ((:

Self made love might beat up coffee

Foto: Le Love Image

I have this strange phobia

Zic că mi-e frică să rămân singura in apartament. Dar când trebuie sa plec din el, mă ia şi mai cu frică. Eu şi apartamentul meu avem o ciudată relaţie de simbioză, pe care abia acum o descopăr. Teama de pereţii ce mă înghit dacă rămân singură în patul meu se coagulează cu cea de a-l lăsa gol şi stingher fără prezenţa mea, fără hainele aruncate peste tot, fără uşile larg deschise, fără ferestrele trântindu-se căci nu închid niciodată geamurile. Aşa că nu plec. Rămân închisă între ziduri, cerşindu-mi siguranţa, somnul, liniştea. Singura viaţă veritabilă rămâne cea cu sine. Nu există uşi spre dincolo.

Adevărul este că puteţi să şi muriţi

Mă simt dezmărginită. În fiecare zi alerg să întineresc acest refugiu plin de vânătăi în care locuiesc şi seara îl simt din nou zdruncinându-mă din temelii ca pe o păpuşă de asfalt. În fiecare zi visez să smulg o sută de suflete şi seara să dau înapoi doar unul. În fiecare dimineaţă pornesc să răpesc o sută de priviri şi seara să mă dăruiesc aceleiaşi una.

Vouă, cei ce nu mă citiţi, cei impiedicaţi în propria-vă ignoranţă, ce cutezaţi să mă vreţi şi apoi să plecaţi cu coada-ntre picioare când vă păleşte curajul, ce nu aveţi puterea să mă priviţi în faţă, ce credeţi că femeile sunt femei numai între picioare, vă doresc să nu ajungeţi să mă cunoaşteţi mai mult decât atât, vreodată.

Martini Lovestory

Sunt la birou şi beau Martini.

Who’s luckyer than I am?

Ce conspiratie

Yahoo 360 traieste inca. What the fuck?

later edit. Vanesse crede ca ne-au testat.

39,2 MB de Cosmic Audrey

Ce usoara sunt.

Atat cantareste blogul meu. Yahoo360 se inchide asta seara, peste 90 de minute.

Prima oara cand mi-au trimis anuntul sa imi adun catrafusele si sa le mut intr-un loc mai bun, creat de ei, am zis sa mai astept. Ma mutasem oricum, la finele lui 2007, aici, pe wordpress. Doar ca aici nu am teme cu avioane si campuri portocalii si nici amintiri de la inceputul facultatii. Aici nu se rade in hohote ca acolo. Aici toata lumea nu se cunoaste cu toata lumea, si nimic nu mai e amuzant cand nu mai scrii pentru toti, ci doar pentru self. Viata cea de dinainte ramane acolo, unde am crescut si am ras si am ramas, pana la urma, acel copil.

E ciudat. Am uitat literele atat de prietenoase ce se formau acolo, paragrafele atat de delicioase ce obisnuiam sa le dau citirii si devotamentul cu care mi se raspundea oricarei chemari. In trei ani am cunoscut mai multi oameni decat in zece. Cativa mi-au ramas prieteni, altii mi-au fost iubiti iar cu de unii nu ma voi mai lovi niciodata. Pinky a fost Pineapple a fost Lyla a fost Cosmic Audrey a devenit Ioana Cristina si atat. Am renuntat la nume de scena pentru ca pastrau tot mai putin personajul caruia cautam sa-i dau viata. Locul pe care o il parasim cu totii mai devreme sau mai tarziu (azi, adica e JAP JAP-ul final) ramane taramul nostru de joaca. Pana la proba contrarie, oricum. This will be greatly missed. Cred ca se joaca Yahoo in seara asta bigtime prin vietile noastre. We shall mourn about it!

So, goodbye, 265 pages, twelve lovers and as many balloons as one can carry. Mai departe, povestea ramane aici. Asta intr-o zi o sa fie o carte.

Rochia va fi gri, dantela neagră

Put me on the train, send me back to my home Couldn’t live without you when I tried to roam

Mă fac mică şi încerc să redevin un copil pe care să-l legeni la pieptul tău dar nu mai reuşesc.

Aş vrea sa nu fim ultima dată.

Tales from the last night on Earth

Mă întorc spre lume şi cerul e tăcut. Aş vrea să trăiesc tot restul zilelor într-o ţară friguroasă, ca să îmi lipsească vara, să dospesc pe dig în ger, între fulare şi mănuşi şi ghete moi, iar frigul să îmi alinte genunchii obosiţi şi să îmi netezească ridurile fine. Ploi nesfârşite primăvara şi soare cu dinţi toamna şi iarna. O ţară cu paltoane, trenciuri şi manşoane, cu căciuli şi buze conturate plin cu roşu, căldură vagă şi zăpadă rară, care să-mi albească pielea şi să-mi zboare părul legat sub haină. Acolo nu sunt trenuri ci doar avioane care când se prăbuşesc desfac norii în pături de fum.

Anathema – a fine day to exit

Seasons change once in a lifetime

Rain washed hair and a plain white tee

The Same Deep Water as You. Dragostea dureză trei ani. Din nou, demonstrat clinic. Aştept fără nerăbdare şi al doilea final, cel pe care nu pot decât să-l ghicesc. Ne sfârşim unul într-altul şi prin faţa ochilor îmi trec imaginile voastre, iubiţii mei frumoşi şi urâţi dintotdeauna, respingători şi respinşi, cu mâini de sticlă şi braţe de cerneală. Sunt singură şi nu mai e o boală, sunt singură şi îmi înghit dorinţele, una câte una,  fatidice dintotdeauna şi doar acum imposibil de digerat. Să ne oprim, spun.

Placebo summer never dies

Dupa cum bine stii, toate au un final..

Da domnule dar nu credeam c-o sa mai vina odata!

Vine, cateodata mai tarziu dar vine. Inseamna ca ai renuntat sa mai astepti, sa speri. Atunci vine.. Cand abandonezi cautarea.

Manechinele sunt toate nişte pagini albe

Vanesse, la orele verzi, sorbind vădit dezamăgită. Poate era mai bună de actriţă. Vanesse, îşi schimbă chipul şi niciodată asemănarea, femeie liană, şopârlă ascuţită, toată numai braţe şi nervi sub limbă. Creşterea noastră până în tavan ne omoară. Trebuie să ne găsim perechea, cea de-a patra, să o alegem dintr-o listă nesfârşită şi elaborată de sâni şi mâini şi unghii pictate cu cerneluri de mătase. Să o iubim şi să o părăsim din plăcere. Ar putea fi şi un el, fireşte, supus delincvenţelor noastre colective şi mâncate de stângăcie. Nu ne părăseşte niciodată.

My mistakes were made for you

Those days I would insanily put this song on repeat for hours in a row while the lights in my backyard would go out one by one. I would get drunk on cheap champagne while crying in dementia. I would make late phone calls to people I haven’t talked in months because only they knew. I would push the scissors against my arms and cut little traces underneath my breasts. I would never wipe off the blood cause it had a kind of deliciousness in it. When I was completely done I would starve myself so I could be pretty enough not to let you down. I would wear my scars generously and proudly as an eminent symbol of my adoration.  I would only uncover them to you so I could see your face changing both pale and lustful in the same time. I would smoke like a maniac instead of eating and persist on not going to bed until four a.m. Silly joke I call it. I’m not brainwashed, I just happened to see it’s my only regret. Only only only.

There is a ghost in me

who wants to say I’m sorry;

it doesn’t mean I’m sorry.

Since we broke up I’m using lipstick again

and chasing heroes again

model

Audrey vs. The Kitchen – day second: Brunch is the shit!

Rice with vegetables featuring piept de pui cu iaurt, lămâie şi castraveţi;

Bruschete cu roşii, somon fume şi caşcaval.

Biscotti from the other day, la o calitate mai puţin indecentă a pozelor.

Ceai de portocale

Yum!

Audrey vs The Kitchen – day first

My other two weeks de lipsă de activităţi şi sechestrare în casă îşi spun cuvântul. Audrey s-a apucat să gătească. Aşa ca la carte adică sau, mă rog, ca la foaie.

After neverending struggles and half an hour of kitchen scrubing and cleaning:

Tanaaaaaaaaam

Biscotti with caramel Milka, almonds and vanilla, compoziţie adaptabilă după doleanţe şi ce se găseşte prin casă. Recipe long craved and finally stolen from here. Calitatea pozelor infinit impardonabilă, made with phone camera, to be done until my camera gets out from rehab.

Bone that hurts most

Alis, în panglici de lanţuri, legănată pe braţe de sirene şi visându-şi patimile în somn. Noi, însetaţi şi cu creierele spălate de alcool, sărutându-ne ca în clasa a cincea, deasupra ultimului pahar cu bere chioară şi Lesley Gore undeva deasupra terasei, deasupra căldurii, deasupra verii, noi împărţind acelaşi scaun şi aceeaşi ţigară infectă pe podeaua din Jack, noi împleticindu-ne hliziţi cei zece metri rămaşi până la staţie şi tu pierzând ultimul metrou către casă iar tata aşteptându-mă furios la ieşire. Tu tunzându-te şi eu tăindu-mi părul de ciudă şi mulţumită că măcar vom fi amândoi urâţi. Eu, trântind uşile şi tu frângându-ţi mâinile. Noi, dormind în nisip sub acelaşi fular jegos şi minunat. Eu, desenându-mi buzele cu grena  şi noi, scriind pentru ultima dată scrisori adevărate. Eu cu rochia albastră şi părul negru şi tu iubindu-mă. Eu, mânjindu-mi degetele cu creioane colorate. Tu, închizând lumea. Eu, ascunzându-mă în spatele tău. Noi, uitând să fim, împreună separat. Noi, aplecaţi deasupra aceleiaşi mese, după zile şi luni şi ani, în cea mai penală discuţie pornografică, noi, greşind a zecea mia oară, noi adunându-ne ultimele zile pentru încă un ceas. Noi urcând pe acoperiş şi eu leşinând de foame şi căldură, noi pozând pentru străinul din Piaţa Unirii. Eu purtându-ţi hainele şi mirosul şi simţindu-mă frumoasă. Alis, în panglici de lanţuri, devorându-şi mâinile pe o tavă, înfometată de dorinţe. Alis, despicându-şi braţele. Alis, trasând hărţi ale nenorocirii în moalele pielii şi râzând isteric. Alis, oftând anemic după: “Osul care mă doare cel mai tare nu-l mai am”.

Photo ripped off from Zoo

Welcome, ghosts

via

Yes,

I never

Nu am fost niciodată acei oameni frumoşi pe care lumea să îi arate cu degetul şi să îi contemple sau să îi urască, mâncaţi de vinovăţia invidiei. Dar realmente nu-mi pasă, în ochii mei, în pielea mea întinsă sub degetele tale, între picioarele mele încolăcite avid în jurul taliei tale, în urmele înfrânte ale fantomelor pe braţele şi sub sânii mei, creşte ecoul tău arid. To me, you were perfect.

Up to the core

alexandra carr new website

End has no clue

Sfârşitul ne găseşte cruzi, deschişi şi sfâşiaţi de data asta, fără amprente, fără putere, sunetul fără amploare, durerea fără credinţă. Carnea grea care vrea tot mai mult să coboare, să se scurgă de pe trup, să părăsească osul şi să se dilate precum smoala pe asfalt, ochii sfredeliţi de pleoape sub care somnul nu voieşte să pătrundă, degetele tremurând ca bătaia maşinilor de scris. Sunt această maşină stricată, mi-am lepădat caroseria, mi-a fost smulsă forţa, mi-a fost împlântat supliciul de a rămâne. De a mă târî mai departe şi mai înapoi în jurul aceluiaşi punct mort în care persistenţa memoriei e cea mai asurzitoare dintre pedepse. Sunt flămândă. Îmi doresc această viaţă fără de memorie, acest pat fără căpătâi, această credinţă desfrânată în lucrurile mari pe care le-am călcat împreună, în ghemul de ani pe care l-am dezlânat cu patru mâini, în oraşul de după.

Nu există după. Mă duc în Iad şi lumea îşi deschide florile să mă primească.

Week twelfth

via

Wanted much

Wishing on two stars

 

too many Etsies to credit..

Lovely head

Fr. Hdy, New York

RIP your heart out, dear

“Creez cu telul de a stimula dorinte inconstiente, de a aduce la suprafata emotii intime, ghidate de o dinamica ce balanseaza intre realitate si fantezie”, spune fotografa new-yorkeza Alison Brady despre munca ei.

Fotografia ei suprarealista exploreaza acele zone ale constiintei pe care adesea ne ferim sa le expunem, sa le aducem la suprafata, de teama criticii celor din jur. Alienarea, dementa si singuratatea transanta, asa cum exista de fapt, si nu asa cum ne sunt prezentate in cultura contemporana, fac obiectul imaginilor pline de culoare ale artistei. Concentrandu-se pe expresivitatea anxietatii, a nevrozei si pierderii identitare intr-un ansamblu social care face integrarea tot mai dificila si ne modeleaza personalitatile adesea negativ, Brady transmite un adevar negresit.

Folosindu-se de redarea conflictelor din subconstientul fiecaruia dintre noi in termeni vizuali, fotografa incearca sa creeze dihotomii intre senzualitate si decadenta, frumusete si auto-distrugere, acceptare si auto-ironie.

“Aproape fiecare persoana s-a confruntat cu diverse traume, de mica sau mare intensitate, intr-un punct al vietii sale. Fie ca a fost vorba de un accident sau o ruptura in viata familiala sau sociala, aceste experiente inglobeaza si sunt permanente generatoare ale unor rani profunde”, explica ea. Brady isi relationeaza arta de teoria freudiana potrivit careia un eveniment traumatic tinde sa revina in viata noastra si sa ne urmareasca discret sau furtunos, daca nu a fost solutionat. Punand in cumpana problema pastrarii identitatii in viata sociala contemporana, arta lui Alison Brady incearca sa gaseasca, probabil, raspunsul la eterna intrebare “Ce inseamna, de fapt, normalitatea?”.

Intregul ei portofoliu poate fi studiat pe http://www.alisonbrady.com, iar o parte a lucrarilor sale pot fi admirate la galeria Massimo Audiello, daca aveti drum prin New York.

All mighty photoshop disasters run free

Somewhere in Milan a designer is shouting “stronso!”

Bausch & Lomb proudly present Artelac®, the most EXTREME eyedrops ever in the history of mankind. Are your eyes worth the Artelac® effect?
Side effects seem to include spontaneous limb shedding and dramatic darkening of the chest.

Your mission, should you choose to accept it, is to show a pair of panties deliberately designed to show off butt crack without showing any butt crack. It is imperative that we protect the readers of the Victoria’s Secret catalog from seeing butt crack. Failure is not an option. This tape will self-destruct in 5 seconds. Butt crack.

Earth to Victoria’s Secret: If you pay women they will pose in bikinis for you. You don’t have to draw in all the naked parts.

No, let’s make him smile even more! You can do that in Photoshop, just make him smilier. Much smilier. You know how William H. Macy is famous for smiling. He’s a smile machine. Don’t look at me like that, just go back to your desk and do it. Do it now.

The poor Hearst family. First that whole Symbionese Liberation Army thing, now this in Esquire.

and this is by far THE WORST

Welcome to Fleishman-Hillard where our team of attackbots will savagely tear the flesh from your bones whilst looking down upon you with the withering dull gaze of a stoned mountain lion. Munch munch munch go the teeth! Crunch crunch crunch go the bones!

via

Consider this

Tori Amos – Losing my religion

Colour me your colour baby

 

 

Synópsis

E un joc foarte frumos.

Şi cum se joacă?

Păi.. până la sfârşit.

Oh, Lilian, I’m a poor man’s son, And precious jewels Weren’t found in schools Where I came from

ZOO GERMANY – NO. 22 2009

zic ei că se vinde in a wide range of countries but nowhere near *GHRRRRRRRs*

depeche for morning

Anathema

Am crescut şi, de departe, am putea încă părea aceşti aceiaşi oameni; dar de pe locul de alături, de pe scaunul de lângă noi, de la braţele mele subţiate şi unghiile pe care ai încetat de mult să ţi le rozi, înţelegi deja că nu. În realitate, ştii de la o poştă că nu am mai putea. În lumea noastră perfectă nu mai există pereţi gri şi flori palide. Nu mai sorbim cafeaua pe balco şi nu îi mai punem zahăr. De data asta avem faţă de masă. Am aruncat lampa. Am aruncat tot şi am adunat bagajele. Ne-am uitat la filmul ăla prost în timp ce bagajele începeau să se facă singure. Prindeau puteri supranaturale iar eu adormeam. Visam gardul ăsta gri de piatră, mă visam pe mine într-o rochie colosală de stofă subţire gri, cu o fundă gigantică la spate, visam motanul nostru ce devenise gri şi pe noi cum săream gardul, pe mine poticnindu-mă de ultima cărămidă, cu motanul în poala rochiei ca-ntr-un sac fără fund, buruienile gri crescând tot mai înalte şi eu neapucând să sar şi de ultima treaptă. N-am aflat ce era dincolo. Ne-am rostogolit şi eu şi motanul în jos spre lanul de buruieni de mătase, peste rochia ce se deşira fâşie cu fâşie.

“Cred că trebuie să dorm mai mult”, ii spune ea dimineaţă deasupra feţei de masă. “Sau cred că trebuie să mă apuc de băut din nou. Oricum pe-acolo. ştii, uneori mai cred şi că am nevoie de psihiatru sau de un precursor al lui. În realitate”, continuă  ea, sorbind in ceaşcă, “am mai degrabă nevoie de o limită către care să nu mai trebuiască să tind. Dar, fuck it! spune şi îşi aprinde o ţigară, pe care o stinge imediat în ceaşcă, “cu sau fără limite, tot iese ca-n filmele cu proşti!”.

MGB eight at Embassy

Adelina Băluţ

Ioana Daicu

and two of her dresses

Cupcakes!

jean lorin

Diana Bobar

taking a picture of my dress she designed

Dinu Bodiciu

his bookbinds

and one of a kind bags

Trinnie

trueiswhatyoulove

Coca Zaboloteanu

+her land of all wonders

the end

credits Raluca Şlicaru

Smells like a Once

A family of trees Wanting to be haunted.

 

MGMT – Kids

Lovegraphic

    

   

since right now

Spring collection with guests

Cecilia Carlstedt

 

Stina Persson

Kosuke Ikeda

Chiara Balza

*fantasize on this guys tee*droolling*

Natasha Kaser

Nadine Byrne

the end

via

Banc

Adriana: auzi tu de ce esti idle
Adriana: ?
Lyla.: nustiu
Lyla.: de lene

Self portraits with trench

Self Portraits with Trench, Vogue Mar 2000, Paolo Roversi

Undressmetotheend

Bird, asculta-ma.

Ma intreb adesea cum poti sa tai din radacina o stare, ca si cum ai smulge o planta, si sa dispara pur si simplu de acolo. Cum faci sa dispara florile raului, care inmuguresc in fiecare sezon, fara speranta de a se usca inainte de a ne impinge spre gesturi extreme?
Habar nu am daca Andra e fericita. Dar nu as baga mana in foc. Toate lucrurile astea sunt marci ale insuficientei si ale nefericirii. Sunt hrana pentru nevoia de a avea, care nu poate fi calmata. Substitute. Stii si tu, substitutele nu pot ajunge niciodata obiectul dorit, nici macar idealizate. Paharele de vin, tutunul, the reaching for the blades, sunt solutii temporare care nu vindeca. Now I’m asking myself, cat mai e pana departe? Pana la “good times are about to come”? Nu mai stiu care e linia exacta intre pesimism si optimism, dar in accesele mele de mari sperante, nu ma pot opri sa nu cred. Asta e..bagajele noastre emotionale sunt frumoase, ar fi spus un cineva cu o minte capabila sa o imbolnaveasca si pe-a altora. Eu am sa zic, vor fi frumoase cand le vom fi curatat de rau, iar pielea, plamanii grei si gustul de etil de dimineata vor fi simple amintiri. M-am gandit several times cum ar fi fost daca as fi facut-o, si mi-am imaginat perfectiunea.  Tot ce nu poti avea cu nimeni si nici de unul singur. There is no waste.

Suitcase for million years

Cât mai e până departe? Întrebarea asta de ţânc stângaci mă ajunge din urmă în răstimpuri nedeterminate de nimic. Cât până anul trecut, cât până la prima dimineaţă fără alarma de la mobil sau la următoarul martie cu ochelari fumurii contra mahmurelii şi decaff pe prima terasă care sfidează frigul. Azi.

Mi-am spus că e deja dimineaţă târziu, iar discursurile noastre de cu o seară înainte şi-au pierdut oricum valabilitatea. Adică ne-am îmbătat cu apă minerală: “Da, da, mor de frică şi nu vreau să devin precum naratorul lui Michel.” Iar până tot înainte e numai azi, mâine, poimâine şi aşa mai departe. Vreau somnul, pe o tavă plată şi lucioasă. Şi apoi de la capăt, de la capăt, de la capăt.

GOD IS GRAND

 

Parov Stelar pe 14 mai in Suburbia. Aahhhhh…

Sea Is Calm But You Chase Me Still

She is Rooze.

They is Explosions.

Now the lights out

 

Biscuiţi!

 

“Les inculpabilisables dansent”

Akasha Rabut

Daniel Clinch

Rebecca Miller

DO you applaud fear…?

Well You’d better…Trip hop fans, Richest Man in Babylon lovers, those of you care au fost si mai alesthose of you care NU au fost asta toamna la Sala Palatului, well… brace yourselves: THIEVERY CORPORATION revine, si nu oriunde, ci la B’ESTFEST!

Dupa show-ul electric, eclectic, halucinant si trippy din noiembrie, nu am crezut sa-i revad prea curand pe plaiuri mioritice pe Garza si Hilton. Bonus, this time in formula completa! Thievery and band or sa ne cante in ziua ZERO a B’estfest.

Now…2 wishes. Ziua asta zero e prea frumoasa…The Killers, Patrice, now these gentlemen, un buchet prea perfect ca sa nu presimt ca doua concerte se vor suprapune…which leaves us with hoping ca nu va fi si Killers printre acelea doua. Have mercy. Doi, sper ca de data asta sa cante si Heaven’s Gonna Burn Your Eyes, my all times favourite.

Va las cu

si cu this bunch of pretty weird and beautiful things, cause I am so happy I could SCREAM

Our_love_to_admire

 

It was discovered that chocolate is actually not the devil

Mostly when it’s cardboard made and served in The Cardboard Kitchen. Le Coconut cup-cake, le French gateau si le Chocolate Muffin, toate handcrafted de Patianne Stevenson, sunt realizate exclusiv din materiale reciclabile. Lucru care nu le face sa-si piarda aerul de gourmandises.

Patianne isi vinde ciocolata de carton pe Etsy. Pe langa asta, mai face desene si gravuri cu portocale somnoroase, ananasi fericiti si caramele dolofane.

Readmybags

 

All available la SuperflyDeluxe. Mai multe modele, şi colorate, cam de la 128$. Unavailable for now, pentru că site-ul se încarcă greeeeeeeeeeeeeu.

Sitting in your car, thinking of nowhere

Sătulă de convenienţele cotidiene, Audrey l-a subtilizat din lumea lui pe V., acest personaj vărgat, alături de care îşi împarte axiomele şi zilele ploioase. Bună dimineaţa, V. Lui V. îi plac: Radu Afrim, oamenii-pernă, concertele zgomotoase în ploaie, iarba verde de acasă, Silent Strike, mirosul de pământ ud, micul dejun în oraş, suprafeţele netede, Jean Cocteau, cărţile bune şi geaca lui de piele.

 

Lui V. nu îi plac: autobuzele, cărţile proaste, Bucureştiul vara, week-end-urile scurte, Casa Presei Libere, maşinile cu stickere, statul degeaba, papucii de casă şi Gerhard Richter pentru că e snob.

Well they do!

Lyla.: PLACEBO 21 IUNIE romexpo
Lyla.: omg bird
Lyla.: dreams do come true!
Bird: omg
Bird: pe buneee???
Lyla.: da
Bird: omg
Lyla.: DA
Bird: omg
Lyla.: DA
Bird: omg
Bird: omg
Bird: waw
Bird: waw

Twenty-one was such a good number

So much for twenty-two.

Foamea

O carte în care e chiar vorba despre foame. Am râs când V. mi-a întins-o, spunându-mi că el a terminat primul capitol şi i s-a părut mişto. Nu mă încred în gusturile lui V. şi nici în colecţia Cotidianul – deşi aici trebuie să zic că în cateva foarte puţine cazuri m-a surprins în mod fericit.  A fost începută aseară, în metrou, între un grăsos care asculta ceva house mai tare decât îl ţinea puterea căştilor, şi o cucoană cu trei fii. Călătoriile cu metroul de acum sunt complet neinteresante, aşa că mai bine te uiţi între nişte foi decât la feţele celor din jur. Cred că n-am să mai întâlnesc niciodată în metrou oameni care seamănă onehundredpercent cu Mister Bean. S-a întâmplat o singură dată, pe vremea liceului, eu cuminte lângă uşea din dreapta zbătându-mă să nu mă înghită cireada şi să nu pot coborî la Izvor, dânsul ceva mai încolo, cu un volum subţirel între degete, strâmbând cu ostentaţie din nas. Avea şi negul. Mă aşteptam din clipă în clipă să scoată şi ursuleţul de undeva. El în schimb a început să se scobească în nară, în timp ce ochii fixau încă paginile situate undeva la nivelul bărbiei. Da, categoric, mi-am zis şi am izbucnit într-o criză de râs, cum ar spune Laura.

Revenind la “Foamea”, am finalizat-o pe nerăsuflate în aceeaşi (ieri) seară. E-adevărat, nu ştiu dacă au început realmente să mi se precipite sucurile gastrice sau era impresia (puternică) conferită de naraţiune, dar m-am trezit cu o foame improprie pe măsură ce mă apropiam de sfârşit. Acţiunea – oraşul Christiania din Norway, ceva pe la  188si ceva – fabulos mi-am zis, deşi cartea asta sună prea frenchy ca să-mi imaginez pe tânărul din rolul principal monologând în acest grai prea complicat pentru necunoştinţa mea. Tânărul franţuzit alternează zilele de pură fericire când ingurgitează cu cele de maximă abstinenţă, când îşi surmenează creionul de cărbune şi intelectul pentru ca ciclul să se poată repeta. În realitate, se pare că e destul de bun la ceea ce face – scrie, însă dintr-o etică dusă la extrem, refuză să cerşească sau să ceară şi alege evlavios repetate găuri în nutriţie. Prin acoperişul atelierului de tinichigerie picură stropii reci. Foamea îl chinuie insinuant de la o zi la alta, dându-i tripuri alegorioase din care nu lipsesc Kant, vânzătoarea de prăjituri din port, Ylajali şi strămoşii înaripatelor. Hainele persistă săptămâni la rând, scorojindu-se şi dezvoltând o rană mirositoare pe abdomen, imposibil de vindecat cu apă şi săpun, şi care se împute, la propriu, de la o săptămână la alta. Mestecă aşchii de lemn găsite pe stradă, oasele de la măcelar şi propriul deget. Devine acest copil trist cu imaginaţia hiperfluă de poveşti care mai de care mai negre sau mai fermecate,  între care o aşează pe cea după care tânjeşte cel mai tare. Nu foamea, ci Ylajali. Speaking of yesterday’s leapşa, subscriu cu cel mai bun final.

Cum nu am găsit nicio poză suficient de darnică şi mi-a fost o lene crasă să pornesc scanerul, puteţi să vă mulţumiţi cu ataşata:

Sau cu originalul.

Urmează lista de dorinţe, mâine poimâine.

Leapşa cu cărţi

Leapşa cu cărţi am găsit-o pe blogul Luciei Verona şi mi-a căzut cu tronc imediat.

Zice aşa:

1. Care este cea mai bună carte citită de tine?

Cea mai bună citită de mine nu înseamnă neapărat cea care mi-a plăcut cel mai mult.. Aşa că fie Particule elementare şi Platforma (Michel Houelbecq), Noi (Evgheni Zamiatin), Extrem de tare şi incredibil de aproape (Foer), Numele meu fie Gantenbein (Max Frisch), Colecţionarul (Fowles), Ignoranţa (Kundera), Greaţa (J P Sartre), Rochia cea nouă (Linda Grant), Existenţa tragică (D D Roşca), Manechinele (Schultz), Friends, fashion, fame (Edmonde Charles-Roux), Smulgătorul de inimi (Vian), Rinocerii (Ionesco)..şi multe de care nu-mi amintesc as we speak.

2. Ai făcut cadou cărţi?

Doar celor care le merită..

3. Care este viitorul literaturii?

Habar n-am. Aştept să mă lămurească Simona Popescu şi am să vă spun.

4. În ce limbi ai citit cărţi?

Română şi engleză. French broke down pe drum.

5. Ce cărţi “celebre” nu ţi-au plăcut?

Castelul lui Kafka şi majoritatea - foarte asemănătoare şi repetitive de altfel – ale lui Sade. M-am plictisit de la un punct, da.

6. Ce ţară a produs cea mai bună literatură?

Din păcate, nu asta.

7. Iei notiţe din cărţile pe care le citeşti?

Din când în când.

8. Cam cîte cărţi ai citit pînă acum?

Prea puţine, oricum.

9. Cu ce cărţi ai dormit în braţe de plictiseală?

Cu niciuna. Dacă m-am plictisit, am renunţat în timp util.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?

Cea mai bună cale de a mă sustrage din faţa lucrurilor neînsemnate.  Un mare acasă în mijlocul acelui acasă care nu mai este.

11. Care este cea mai scumpă carte pe care ai cumpărat-o?

N-a fost vreodată un criteriu..deci, niciuna.

12. Care era cel mai tare final al unei cărţi citite de tine?

Finalul din “Extrem de tare şi incredibil de aproape” – breathtaking.

Sfârşitul de la “NOi”.

13. Care este cea mai influentă carte citită de tine?

Nu înţeleg întrebarea asta. Influentă pentru cine? Pentru mine sau pentru omenire, pentru alţii, în general? Cred că la pct. 14 e un răspuns mai pertinent..

14 Care scriitor te-a influenţat cel mai mult ?

Boris. Îndeaproape, Michel, Charles şi Jerome David.

15. Cât de repede citeşti o carte?

Într-o zi, dacă am timp şi cartea e bună. Ziua se poate prelungi la zile şi săptămâni, dacă timpul se rezumă la minutele petrecute în metrou..

16. Poate literatura să schimbe lumea?

Ar putea, dar nu mă bazez pe asta.
Leapşa cu cărţi merge mai departe la Ivo, Miss Catmime, Rebeca, Alexandra, Bird şi Catz. Şi la cine mai doreşte.

There’s something beating here inside my body

Saptămâna trecută, printre umbrele negre şi gri şi roşu spălăcit de plastic. Un nene ancient în faţa mea cu o geacă bleumarin cu Cosmic City. Nu ştiu de unde a luat-o dar mi-a făcut ziua.

Ce aş face dacă nu mi-ar fi târşe

Leapşa întârziată de la Miss Catmime:

Domnule, păi aş face foarte multe. De exemplu, aş începe prin a mă reapuca de desen. Aş învăţa din nou să fac fotografii, dar din alea ca lumea.

Aş schimba camera pe Smena de pe vremea lu’ tataie, aş pune film în ea şi aş ieşi la drumul mare şi m-aş uita la oameni şi i-aş pune pe hârtie mată. Aş inaugura pânzele din debara cu vopselele de la Christ Saddler fără să-mi mai pun problema dacă le stric sau nu. Probabil că nu, aşa e.

Aş scuti şifonierul de violul matinal cotidian, când cuprinsă de panica *O_o What will it be TOday?*, evit să arunc pe mine orice cade la îndemână, pentru că am boala etichetelor nerupte. Mi-aş lua picioarele la spinare către cel mai apropiat duet de tineri fashionabili în pulovere dungate din Piaţa Universităţii şi i-aş chema cu mine la cinema.

Aş schimba lista de dorinţe materialiste pentru aniversare pe una de dorinţe imateriale sau copertate (done). Aş renunţa la fake friends şi la nimicuri consistente. M-aş apuca de învăţat norvegiană sau suedeză. Mă rog, sau cel puţin mi-aş revizui franceza. Pe urmă m-aş plimba pe dig într-una din ţările astea. (dar mai e doar un an!)

M-aş sui în avion. M-aş muta din Bucureşti cam cât m-ar ţine curelele. N-aş mai sta după alţii. Aş alerga dimineaţa. Şi seara, când e cald şi pomii au flori. În timpul ală aş face şi poze oamenilor (am văzut aseară un film despre asta şi mi s-a părut mişto). Aş lăsa deoparte low-ul selfesteem şi fobiile corporatiste, elitiste, per şi impersonale şi aş ţine capul suuuus sus sus unde proştii şi peştii roşii nu zboară.

Gata.

A sunat ca o listă stranie de rezoluţii.

Lista stranie merge la Bird, Ivo, Cătălin Vasii (săriiiţiii săriţi! mamă. să vezi ce-or să sară acum cu Cătălin Vasii Feşăn!)şi Polen.

Dimineaţa devreme când încă mai e timp

“Bună ziua.”

“Vă putem ajuta?”

“Păi, adevarul e că… nu ştiu” (priveşte cu sfială de jur împrejur, îşi roade colţul mânecii cu un fel de resemnare studiată. Ridică ochi mari şi aproape la fel de insidioşi ca ai ţâncilor de patru ani)

“Ei haideţi, dacă n-aveţi de gând să vorbiţi, mai sunt destui binevoitori la rând!” (Se întoarce vag, ridică o sprânceană roşie – în spate se umpluse de pasageri, care mai de care mai şterşi şi neinteresanţi – Ce ţi-e şi cu muritorii ăştia, se gîndi Pocitania, trăgîndă-şi mucii înapoi pe nară)

“Domnule”, zise, ştergîndu-şi obrazul plin de funingine, “Aş vrea un partener.”

“Un Partener!”, guiţă Grifonul din stânga.

“Unul de discuţie. Ştiţi, ar trebui să luaţi în considerare cererea mea, chit că e atât de neînsemnată, dar, noi, aici, acasă, ne îndobitocim.”

“Un Partener!” rosteşte, şi ochii i se fac tot mai bulbucaţi, până încep să semene cu două cepe crude şi zemoase.

Pisica rânjeşte cu toţi ochii ei fumurii.

“De când ne-au închis robinetul, am rămas, şi eu şi tovarăşul meu, fără cheiţe. Nu se mai rotesc deloc, ba mai rău, într-o zi, cînd am făcut ochi, am dat să-i vorbesc iar el a intrat pe uşă mai mecanic ca-n ziua când aveam şi cheiţe şi robineţi şi rozete şi şuruburi şi piuliţe mici şi din cele mari, şi l-am scuturat, aşa, de frică, şi el tot repeta ca un nebun, domnule:

sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec
sunt sec”

Copilul întoarse capul fără astâmpăr. Mă-sa, care se prăvălise puţin mai încolo, cloncănea violent la picioarele cenuşii care călcau pe lângă şi pe fusta ei fără să se sinchisească s-o ajute să se ridice.

“Aşa că, da, cu siguranţă pot să afirm, mi-aş dori un alt partener de conversaţie. Dar, ştiţi, mi-aş dori să nu aibă tot patru capete şi patru picioare, căci, Vai, tare obositori sunt ăştia”. (Grifonul se fosăie pe nară) “Ar trebui să fie sclipitor tare, dar să încerce să nu sclipească mai puternic decât mine. Dar tare mi-ar plăcea: să fie cinefil. N-am nimic cu cineaştii, domnule, dar mi se par pur nesuferiţi, sunt d-ăştia de trăiesc în lumea lor, şi nu-i scoţi din ea şi pace! Să-i placă filmele alb-negru. Pelicula şi mirosul ei fraged, lacul, Polaroizii, peştişorii roşii în borcane străvezii. Să bea vin roşu din pahare mare şi frumoase şi să nu pleoscăie cu linguriţa sau să se mocăie. Să împărţim nonsensuri, nimicuri, să vorbim despre filme, despre carţi, despre X şi Z persoane şi personaje, despre despre despre lucruri pe care chiar să le facem, dimineaţa la prânz şi seara, sau poate doar dimineaţa devreme când încă mai e timp. Despre unife hălăduind hipnotice pe holuri invizibile şi Case Vechi şi despre ea şi rochia ei galbenă. Ce spuneţi, vă lasă mâna? “

sunt sec

Întorc cu toţii capul. E aici, îi priveşte, cu ochii mari de şurub şi nasul de rozetă. Se uită, unii la alţii ca proştii.

Îşi întoarce privirea de la el:
“Şi, da. Să mă aprecieze.
Pe bune.”
(Către rozetă) “Cum iţi place ţie să spui..
 Şi mi-ar mai plăcea”
(Către birou) “Să mă cunoască
Tot pe bune
E plăcut să poţi să aparţii cuiva.”

Bird…I cannot see a thing

 

Lady: Bird…I cannot see a thing

Bird: It’s all in your mind.

Lady: Bird?

Bird: Yes?

Lady: I’m worried. I think I might be needing a shrink.

Bird: Si de unde bani de psiholog??

Lady: Psihiatru.

Bird: Tot aia!

Bird: Eu cred ca e un nenorocit. Ii place sa te aibe acolo for the sake of it.

Boris,

Am visat că mi-au scos inima cu totul şi au cusut la loc. Era o cusătură strâmbă şi urâtă şi, deşi nu mă puteam uita la ea, o simţeam acolo, înădită cu aţă, strânsă, neagră, plină de particulele mici ca nişte scame, de sânge închegat. M-au pus pe masa chirurgicală şi au tăiat. Auzeam cu ochiul stâng – operaţie pe cord deschis. O ţineau în mână, era de culoarea vinului mucegăit şi palpita energic. M-am uitat, nici urmă să fie ciuruită, cum mi-am imaginat-o adesea.

Al 12-lea vis în care conduc. De data asta, un Espero vişiniu din 1997; eu pe scaunul din dreapta iar maşina virează singură cu mâinile mele lipite de volan. Simt cusătura strâmtă deasupra sânului stâng, de data asta e curată şi văd doar firele ce ţin bucăţile de piele, de carne, laolaltă. Au pus-o într-un borcan cu sigiliu şi au luat liftul. Maşina merge, se ciocneşte de pietoni străvezii, iar mâinile mele dezlipite de trup conduc mai departe, pe mine, unicul pasager, pe scaunul fără centură de siguranţă.

Dragul meu, te citesc prea mult şi asta îmi dăunează somnului? Când m-am trezit era doisprezece, mi-am pus palmele pe piept, parca am vrut sa verific că e încă acolo. Dar nu e prima dată. Visele erau adesea reale, şi mă întrebam, în cursul zilei, dacă X fapt fusese lucru sau închipuire. Sau să fie manualul de publicitate cu exemple elocvente, restricţia halucinantă de 1000 de KCal şi fierberea latentă a faptului că încă nu am carnet? O dilemă cât capul meu de mare.

The sex and The city

Ruslan Lobanov

Terranova – Chase the blues

Somebody told me

ca THE KILLERS vin in prima zi de B’estFest. :O

My God. Hope there is for us yet .

Un-friendly is the new retro

La 19 ani, Ivo m-a cules frumos de pe yahoo360 cu o replica de tipul “Ce-ai zice daca te-as invita la o cafea”. M-am dus, pentru ca pe vremea aceea, cafeaua era un pretext teribil pentru orice alte vorbe, legaturi, relatii. Eram flamanda, eram aproape neobosita sa imi fac cunoscuti. Care nici macar nu ma deranjau. Dintr-o lista larga de optiuni, intotdeauna cafeaua avea alaturi de cine sa fie sorbita. Pe vremea aia era inca ciocolata. Era inca zahar, inca frisca, inca biscuiti, inca atatea si atatea renuntari greu de amintit. Cand iti pierzi constient reflexele, pentru a le inlocui cu altele doar in aparenta mai sanatoase, ai senzatia aia de “ma complac ca e bine, dar parca nici eu nu mai sunt sigur ca e”. Stii ce vreau sa spun. Asa e si cu oamenii. Scepticismul, devalorizarea increderii, tot ce tine de “te-as cunoaste” ajunge de ordinul impasibilului. “Te-as cunoaste” vine cu “de ce” si “de ce dracu?!”. Lene, moleseala, obisnuinta si alti prieteni iscusiti. Trei ani mai tarziu n-as mai fi zis “Ok, hai sa mergem.” N-as mai fi zis nimic, probabil. Un-friendly is the new retro. Asa ca, 19 pe rewind. Am auzit ca mai e timp, am auzit ca se mai poate. Bird, leapsa merge la tine.

I :heart: Katy Hackney

  

 

www.katyhackney.com

 

Rosemieke de Hair

Of all wonders

#1 by cosmicaudrey

Cake

 

Je suis une page blanche

Se face asa visul
Erai intr-o rochie mov
Si foarte complicata, de asemenea
in tot felul de voale si volanase
si mi-ai aratat o poza cu mama ta:
Era gwyneth palthrow
asta a fost visul
dar ai fost in el, si acum iata-te
Deci anorexia runs in the family now

Foarte frumooos

Nu stiu, am incercat sa caut hidden meanings si simbolici si dictionare de vise
dar n-am prea ajuns la concluzii

In Your Room

Wishlist, January 7th

 

All available at TopShop. Not sure if any available for delivery. Substitutes might do. Deadline 7, 01.

Who bought you cigarettes?

Unusual things lead to beautiful ones

She is Nonnetta. Soon, her work will be on my shirts. Hope so.