Trebuiasamaprefac,

spune ea rotindu-se pe varfurile scalciate ale pantofilor si atingand tocul usii cu palma intinsa. Trage din tigara; tinand fumul cat mai mult inauntru, pentru ca ea insasi are o placere cronica din a-si cauteriza celulele; “Dar acum nu mai trebuie, pentru ca a reusit sa nu devina un firesc si insesizabil reflex. Variabil in functie de celelalte lucruri, constante sau nu, care au modul propriu cel mai nefiresc de a incepe si a nu se termina.” Intinde bratul osos si cutele galbene ale rochiei se desfac, manusile zboara nasture dupa nasture, scrumul aluneca pe mocheta stufoasa ca zapada proaspata.

Funinginea se impregneaza vag ca pe cilii anemonelor. Cioburile verzi troneaza cuminti pe masa. Cafeaua rasturnata, sosetele aruncate pe dusumea, camasa patata de cerneala, margelele rupte. E frig si isi strange pliurile galbene in jurul taliei. Zambetul alb, ascutit; pantofii scalciati impregnati de cerneala, aerul tare lovindu-se de toti peretii, asternutul golit de fantome si urme de caldaram. Dar nu aici, fireste, ci intr-un alt timp de care nu-si mai aminteste decat ca prin ceata. Nu mai sunt alte vise, fraiere.