După mai mult de 100 de ore de absenţă din faţa monitorului, cu tălpile în şosete groase şi gleznele vag surmenate de mersul prin zăpadă. Mi-e poftă de o primăvară sănătoasă, autentică, cu zarzări şi magnolii în cişmigiu şi cu etajul patru deschis, ca atunci, înainte să fie renovat şi readus de pe lumea cealaltă. Cu părul scurt, decolorat şi ondulat de vânt, ca-n anul întâi de facultate; cu un pahar de cola light în faţă; pofta a învins, teribil. Fără geantă, cu tenişi tociţi şi prăfuiţi, mâinile ghemuite în buzunare, baticul portocaliu în jurul gâtului, gâtul neşubrezit, florile, mirosul, arsenicul ăla de primăvară, cum ne plăcea să îi spunem. Gânduri despre un Revelion înecat în zăpadă şi mănuşi de lână, cândva înainte să ne cunoaştem. La anul, vreau să fie ca atunci. În martie, vreau să fie ca atunci. Ploaie în luna nevrozelor nu trebuie să aibă gust spirtos pe degete. Nu trebuie să aibă gust de depresii, de Marble House, cearcăne, deviaţii de stereo, mănuşi cu dungi, craig armstrong, bocanci galbeni, playgroundlove, metroul din piaţa romană, tăişuri hidoase şi alte asemenea nimicuri de fond pe care le-am tot scris cu aceeaşi cretă pe aceeaşi tablă până nu s-au mai desluşit. Acum, un burete, vă rog. Ştergeţi până ajung înapoi la partea cu caiete şi cursuri pe treptele încă nevăruite de la Bastiliei. Lumea e încă plină de poveşti, de cărţi, de lucruri, de personaje, care pentru nişte noi, alţii, ar putea fi reuşite. Mulţumescu-ţi; un an, o viaţă, impecabile.
